Ideile

Anul 325 ar fi fost, după Constantin Noica, „începutul” Europei. De ce? Fiindcă, spunea filosoful, abia atunci oamenii au început să se omoare de dragul ideilor – ceea ce a devenit o constantă în istoria Europei. Într-adevăr, la 325 avusese loc primul conciliu de la Niceea. Atunci, 325 de epis­copi (coincidență) au definit formula credinței („Crezul”) ortodoxe, iar cei care nu s-au regăsit în ea au fost declarați „eretici” și deposedați de drepturi civile. De atunci, unii, având puterea, au ucis, iar alții au fost martirizați în numele ideilor proprii. S-ar putea obiecta față de data de mai sus, afirmându-se că și creștinii fuseseră martirizați, în numele ideilor lor, în secolele precedente. Totuși, ei nu fuseseră persecutați fiindcă credeau ceea ce credeau, ci fiindcă refuzau să facă o genuflexiune și să aprindă tămâie înaintea portretului împăratului – refuz socotit ostil sub raport politic. Romanii se sinchiseau prea puțin de ce credeau oamenii în sinea lor, cu condiția să îndeplinească formal ritualurile civice. Fiindcă, cum a spus un istoric cândva, „împărații considerau toți zeii utili, poporul – pe toți adevărați, iar filosofii – pe toți falși”. Și totuși, unii au mai fost omorâți din cauza ideilor lor și înainte: Socrate. O excepție.

Dar, în fond, de ce, înainte sau mai ales după 325, se omoară, respectiv de ce se moare în numele ideilor? (S-a întâmplat uneori ca un același om să le facă, pe rând, pe amândouă, precum Thomas Morus, mai întâi cancelar al Angliei, la ordinul căruia zeci de „eretici” protestanți au fost arși pe rug, mai apoi el însuși decapitat din cauza refuzului său de a recunoaște supremația religioasă a regelui Angliei.) Lucrul pare curios, dacă ne gândim puțin: într-adevăr, dacă eu am o bucată de pământ sau o pâine, sau niște bani, tu nu poți avea aceeași pâine, același pământ și aceiași bani. Dacă eu mănânc pâinea, tu flămânzești. Dacă eu îți iau bicicleta, în ziua respectivă vei merge pe jos sau cu autobuzul. Posesia materială e exclusivă. Pentru a poseda ceva corporal dezirabil, suntem în concurență și ori reușim să împărțim lucrurile, ori ne luptăm, până când unul dintre noi cedează sau dispare. Clar și simplu. Porunca mamei-natură.

În cazul ideilor, situația e complet stranie din punctul de vedere al naturii, așa cum a observat primul, cred, un platonician din secolul al III-lea, Numenios din Apameea, reluat apoi de Plotin: dacă ideea mea devine și ideea ta (prin învățătură sau convingere), ea nu încetează să fie și ideea mea. Ea nici nu mă părăsește când pleacă de la mine, nici nu scade, nici nu se împarte între noi ca o pizza, ci o avem ambii în mod egal, neschimbată. N-are importanță dacă vehiculul de transmitere e viu graiul, tiparul sau Facebook-ul. Atunci, dacă n-avem exclusivitatea ideilor, dacă ele sunt oricând simultan și ale noastre, și ale altora, de ce ne sfâșiem pentru ele? Când sunt flămând, îl pot urî pe cel care are o bucată de pâine, fiindcă el se satură și eu nu. Dacă sunt în stare, i-o iau; ori, la limită, îl ucid, ca să mănânc. Lucrul îl avem în comun cu rubedeniile noastre animale. Sociobiologii merg și mai departe: soțul gelos îl ucide pe amantul soției, pentru a reduce riscul ca genele acestuia să se perpetueze în copiii nominal ai săi. Căci copiii nu pot perpetua decât ori genele tatălui, ori pe ale amantului. De aici vin concurența și lupta pe viață și pe moarte, care au sens vital în selecția sexuală. Însă dacă mâncarea, sălașul sau femeia celuilalt nu-mi stârnesc apetitul, trec pe lângă ele nepăsător, căci natura nu mă îndeamnă la acte inutile.

Și atunci mă întreb: dacă n-am ideile altuia și nici nu-mi plac, de ce nu-l las în pace pe ins, să ajungă singur cu ele până la sațietate? Or, nu, tocmai atunci mă supăr, ba devin și agresiv: cum își permite omul ăla să creadă o astfel de aberație – că Fiul e inferior Tatălui ori că nu există Fiu, ori că nici Tată nu există, ori că nici măcar „tătuc”? Fără îndoială, omul ăla e un ticălos, imoral, eretic, e plătit de Soros sau poate-i imbecil, sau, mai bine, e mânat de Satana – argumente suficiente pentru a-l anihila sau a-l exclude, dacă-i cu putință. Dincolo, îl uram pe aproapele fiindcă avea o casă, o mașină sau o femeie frumoasă. Pe astea nu le am, dar le vreau. Dincoace, îl urăsc pentru că are anumite idei despre creștinism, evrei, Trump, extratereștri, încălzirea globală și așa mai departe. Nici pe toate acestea eu nu le am, însă nici nu le vreau. În schimb – spre deosebire de celelalte – le pot avea oricând, fără efort și fără ca el să le piardă. Atunci, de ce îl urăsc? De fapt, nu-l urăsc pe el, ci îi urăsc ideile. Aici e diferența: casa, nevasta, pâinea nu le uram, dimpotrivă, le doream și le iubeam.

Spectacol bizar, într-adevăr: fugim de ceea ce n-avem, nici nu dorim, nici nu putem primi fără voia noastră, cum se întâmplă cu gripa. Ne simțim ofensați de idei străine în materie de religie, politică, dietă vegană atât de mult, încât am vrea să le anihilăm în purtătorii lor ﹘ ceea ce s-a dovedit întotdeauna imposibil. Îl menim pe celălalt iadului, deși, dacă l-am lăsa în pace (și el pe noi), am fi toți mai liniștiți, mai îndestulați, am trăi mai mult și cred că am fi mai fericiți sau, oricum, mai puțin nefericiți. Dar asta-i condiția umană.

Câinele din fabulă care nu mânca salată și nici pe alții nu-i lăsa era deja un câine cu idei – fie și numai despre salată. Lătra și dădea să muște deoarece cugeta, căci cugetarea naște ideile. Iată de ce câinele era nefericit și, dacă ar exista, și despre el s-ar putea spune ceea ce J.-J. Rousseau a spus despre om (Discurs asupra inegalității dintre oameni, I): „Îndrăznesc aproape să afirm că starea de gândire este o stare împotriva naturii și că omul care cugetă e un animal degenerat”. //