Inadecvarea unui președinte

Încet-încet, teza că alegerile anticipate sunt ca și imposibile în actuala ordine constituțională începe să piardă din verosimilitate. Ea avea, de fapt, la bază nu numai dificultatea procedurală, dar și convingerea că este suficient ca președintele să forțeze o a doua nominalizare de premier care să ajungă în Parlament, pentru ca teama multor parlamentari, din diferite partide, de a-și pierde repede locul bine remunerat (și înainte de a-și fi compensat cheltuielile pentru a fi fost aleși) să întreacă antipatia față de figura premierului propus. Fără îndoială că această teamă care ar fi putut produce un nou guvern n-a dispărut și nici nu are șanse să dispară; dar ceea ce s-a schimbat radical este atitudinea președintelui; acesta refuză să mai practice concret amenințarea cu alegerile anticipate, lăsând partidele să se înțeleagă între ele dincolo de divergențele lor prezente.

Ceea ce nici nu se întâmplă și nici nu pare probabil să se întâmple în curând. PNL și USR încep să privească cu un anumit interes la posibilitatea alegerilor anticipate. Și mai este ceva care împiedică, după părerea mea, rezolvarea rapidă a crizei guvernamentale. Președintele și-a pierdut în foarte mare măsură credibilitatea ca om politic valabil. Pentru PNL, el a devenit un inamic mortal, odată cu nominalizarea trecută a lui Veștea și încercarea persistentă de a destructura partidul, dacă nu reușește debarcarea lui Ilie Bolojan. Pentru PSD, președintele nu poate fi mai mult decât un aliat de conjunctură, privit cu condescendență. Pentru AUR, el trebuie suspendat și apoi demis. Dar cel mai grav este că Nicușor Dan, în nici un an și jumătate de la alegerea sa triumfală, a ajuns să fie detestat sau, în cel mai bun caz, antipatizat de o mare parte a celor care l-au susținut în campania electorală. Președintele nu mai are susținerea celor care l-au votat și astfel probabil că, dacă ar fi suspendat, ar fi și demis. Înseamnă o slăbiciune și o vulnerabilitate fundamentală ale mandatului, chiar dacă nu se va ajunge niciodată la activarea suspendării în Parlament.

Ca să formulăm pe scurt, președintele a fost ales cu un mandat reformist și antisuveranist. S-a constatat însă că se asociază cu Grindeanu (omul „Ordonanței 13”) pentru eliminarea lui Bolojan. De asemenea, s-a constatat că se arată reticent în privința legilor și a măsurilor antilegionare. S-a sperat că va reactiva lupta împotriva corupției și reformele în justiție. S-a văzut însă că numește șefi controversați la marile parchete, că pare incapabil să lovească interesele de clan din justiție.

S-a crezut că va colabora cu PNL și USR în susținerea reformelor, cu partidele care au contribuit esențial chiar și la alegerea lui ca primar al Capitalei, acum câțiva ani. S-a aliat însă în mod limpede cu PSD și a încercat să spargă PNL. Cel puțin în politica externă, a păstrat direcția în sprijinul Ucrainei, dar distincția „prooccidental” versus „proeuropean” indică o aliniere la interesele americane sau, mai precis, pro-Trump. Consilierii lui importanți sunt fie suspectați de interese prorusești (Matei Păun), fie adepți MAGA (Marius Lazurca). N-a numit încă șefi civili ai serviciilor de informații și există suspiciunea că n-o face, deoarece este, într-un fel sau altul, manipulat de actualii adjuncți și de alți ofițeri superiori de informații. La toate astea se adaugă inabilitatea sa de a comunica public, stilul condescendent față de presă și față de electorat, pretenția enervantă că deține o cunoaștere superioară pe care n-o poate dezvălui profanilor.

Pierderea de popularitate în rândul propriului electorat – fără precedent în comparație cu ceea ce s-a întâmplat cu Băsescu sau Iohannis în primele lor mandate, dar nici măcar comparabil cu primii ani de mandat ai lui Constantinescu, rămâne o vulnerabilitate majoră nu numai pentru președintele însuși, dar și pentru țară. A considera că actuala criză e datorată în exclusivitate partidelor și trebuie deci soluționată numai de partide mi se pare o eroare: partidele au, ce-i drept, responsabilitățile lor, dar blocajul actual este, în mare măsură, și opera președintelui. El a încurajat depunerea moțiunii de cenzură, prin aversiunea față de premier și încurajările pentru PSD. El a amplificat criza prin numirea dezastruoasă a lui Adrian Veștea ca premier împotriva voinței partidului în care acesta era unul dintre vicepreședinți și încurajarea unei disidențe în PNL. El a admis ca premierul desemnat să-și caute susținere printre parlamentarii suveraniști – ceea ce s-a terminat cu un dezastru și o umilință. Președintele Dan continuă criza și în prezent, refuzând să acționeze, părând să se desisteze de afacerile interne și lăsând lucrurile în voia lor. Formularea sa nefericită de acum câteva săptămâni, cum că „n-are cum lupta cu sistemul, deoarece este șeful sistemului”, a părut multora un lapsus care mărturisește involuntar un adevăr urât: președintele a devenit (dacă n-a fost mereu, de fapt) „omul sistemului”, adică masca politică a rețelelor de interese obscure și a clanurilor de putere economică și politică, care scurtcircuitează democrația și statul de drept. În acest caz, trebuie să vedem în actualul blocaj mai mult decât o criză politică sau guvernamentală: este o criză a întregului „sistem”, ale cărui eșecuri din ultimul timp au condus la impas.

Oricum, sigur este că președintele a devenit, într-un singur an, tot mai inadecvat. Inadecvat funcției sale constituționale și politice, dar și în raport cu speranțele și așteptările cu care a fost învestit, atunci când societatea civilă și partidele reformatoare s-au mobilizat, exemplar și masiv, în favoarea sa.