De același autor
Oare după 3 noiembrie 2026 asistăm la începutul sfârșitului mișcării MAGA și, prin ricoșeu, al întregului lanț de mișcări populiste de dreapta din America și Europa, care aproape au întors lumea pe dos? Cred că da. Am impresia că înfrângerile succesive din diverse părți ale lumii ale aliaților lui Trump – Orbán în Ungaria, Bolsonaro jr. în Brazilia, Netanyahu în Israel (care se pare că nu va reuși să formeze un guvern, lăsând locul adversarilor lui) și, mai ales, ale republicanilor (inclusiv a majorității celor foarte asociați cu Trump în Statele Unite) trebuie să constituie un indiciu foarte serios, dincolo de rezultatele electorale propriu-zise. Pentru ce anume?
Pentru faptul că o parte nu tocmai mică a electoratului american (și de pretutindeni) începe să se trezească din beția ideologică și mediatică a populismului radical. Și să nu mi se spună că înfrângerea republicanilor lui Trump n-are legătură decât cu prețul crescut al motorinei și cu mersul ascendent al inflației, așa cum au încercat să ne convingă unii comentatori cu ochii voit sau involuntar acoperiți! Sigur, economia, inflația depind de prețul petrolului, care nu poate scădea atâta vreme cât continuă conflictul cu Iranul, pe care însă tocmai Trump l-a stârnit în mod nechibzuit și fără să anticipeze posibilitatea reală a blocării Strâmtorii Ormuz. Nu, reculul dramatic al „roșului” pe harta Americii are legătură mai ales cu ideologia și cu promisiunile demagogice neonorate, și, în general, cu „stilul” Trump: haotic, excesiv, imprevizibil, la limita absurdului. Acest „stil” a primit acum o lovitură pe care n-are niciun sens să încercăm s-o edulcorăm, pretinzând că „Trump mai are doi ani de mandat” sau că „politica externă rămâne apanajul președintelui”. E adevărat, dar înfrângerea indirectă, prin atâția aliați ai săi, a președintelui american are o miză simbolică uriașă, dincolo de efectele concrete și imediate: ele spun oricui vrea să vadă că MAGA a intrat în declin accentuat și că președintele american și, mai ales, acțiunile sale dezastruoase sunt nu numai profund imorale, dar și perdante, și nu câștigătoare, așa cum încercau în fel și chip să ne comunice prietenii din umbră ai acestui curent.
Ce lecții deci sunt de tras de aici?
Că încet-încet oamenii se „trezesc”. Nici manipularea mediatică, nici promisiunile fără acoperire nu funcționează la nesfârșit. Treptat, forța realității se impune, chiar dacă uneori destul de târziu și cu pierderi nu puține. Trezirea poate fi amânată, dar este inevitabilă.
Că răsturnarea ordinii internaționale – prietenia cu Putin, atacurile împotriva Europei, amenințarea cu anexarea Groenlandei și a Canadei, războiul tarifelor, felul haotic de administrare, favorizarea acoliților corupți și a hiperbogaților, epurările din armata SUA, închiderea sau deturnarea unor organizații guvernamentale, brutalitatea împotriva imigranților, la care mai punem bufoneriile și mascarada bine-cunoscută a cultului personalității lui Trump –, toate acestea nu numai că sunt imorale, defecte sub raport democratic și uneori de-a dreptul fascistoide și vizând o tiranie personală, dar că nici măcar nu țin de „realismul” politic. Sunt contraproductive și perdante, și au slăbit America, au făcut-o pe alocuri ridicolă, n-au făcut-o „mai mare”.
Aceasta din urmă este o concluzie pe care ar fi trebuit să o tragă președintele Nicușor Dan și „admirabilii” lui consilieri, care l-au convins să caute să flateze administrația americană, mergând până la, pare-se, debarcarea guvernului Bolojan, la alianța tacită a președintelui cu PSD-ul, la rolul din umbră al „serviciilor”, la moliciunea în combaterea neolegionarismului etc. Ei ar trebui să învețe o lecție: încercările de seducție, inclusiv prin articole eulogice apărute în publicații de mâna a doua din SUA, au dat greș: n-am reprimit dreptul de reintrare fără viză în SUA, viitorul trupelor americane din România rămâne nesigur, în ciuda promisiunilor de a suporta cheltuielile cu întreținerea soldaților. În schimb, n-am reușit nici să facem o politică „europeană” și să căpătăm o „voce” distinctă acolo unde, într-adevăr, puteam și era cazul s-o avem – în Uniunea Europeană. De asemenea, mă îndoiesc că oamenii lui Nicușor au relații sau știu să aibă relații bune cu politicienii democrați, care devin tot mai importanți acum în SUA. După ce l-au curtat pe Trump, nu cred că vor fi bine văzuți de adversarii lui. Cu ochii ficși la un bufon imoral și „convinsă” oportunist că asta e direcția istoriei, președinția română a multiplicat gafele pe plan intern și extern. Problema este că duplicitatea nu rentează, fiindcă sfârșește prin a nemulțumi pe toată lumea – deopotrivă prieteni și neprieteni. Vor învăța vreodată politicienii români această lecție?
