De același autor
A utiliza violența, șantajul și presiunile pentru a-și atinge scopul – restaurarea imperiului rus – a rămas pentru Putin o opțiune legitimă. Până acum, Europa și SUA l-au tolerat. Vom asista oare la schimbare majoră de politică după victoria „Maidanului“?
Să ne imaginăm că, în noaptea zilei de 21 decembrie 1989, o delegație europeană ar fi venit la București să negocieze cu Ceaușescu încetarea focului; de partea „opoziției“, desigur, ar fi fost Ion Iliescu și vreo doi-trei disidenți. Nu numai că o asemenea negociere ar fi fost fără sens, fiindcă ea n-ar fi putut opri valul de indignare populară din 22 decembrie care l-a dărâmat pe Ceaușescu, silindu-l să fugă, dar ar fi fost și profund imorală: cum să negociezi cu un conducător cu mâinile pătate de sânge? Ei bine, exact asta au făcut săptămâna trecută cei trei negociatori europeni, miniștrii de Externe francez, german și polonez. Au negociat cu un asasin al propriului popor, oferindu-i o bună legitimare pentru menținerea la putere!
Rareori coincidență mai perfectă între imoralitate, lipsă de curaj și miopie politică, ca la acești trei reprezentanți ai unor guverne UE: nu trecuseră nici 24 de ore de când Sikorsky, lăudatul ministru de Externe polonez și, se zice, artizanul principal al acordului, îi spusese fostului boxer Valeri Kliciko, „dacă nu semnați sunteți morți cu toții“, că Ianukovici cu suita lui fugise, lăsându-și capitala și vila vraiște, în puterea „opoziției“! Mai norocos decât Ceaușescu, el n-a fost prins (deocamdată), ci a ajuns în zonele din est, dominate de nostalgici ai URSS, de unde și-a afirmat pretenția la legitimitate. Și are legitimitate, fiindcă poate flutura acordul garantat de UE, acord care ar fi fost încălcat de „opoziție“. A fost încălcat? Nu știu, dar dacă s-a întâmplat e un fapt salutar. Revoluțiile nu se opresc în petice de hârtie, când e vorba să elimine un nemernic care permisese lunetiștilor săi să ucidă până și echipele medicale ale protestatarilor!
Acum capitala și partea de est a Ucrainei sunt în plină anarhie revoluționară, cu speranța de a putea restabili funcționarea unei administrații care s-a grăbit să treacă „de partea poporului“. Între timp, kievienii vizitau palatul lui Ianukovici, exact la fel cum bucureștenii făceau pelerinaj în Bulevardul Primăverii, admirând așa-zise robinete „de aur“.
Din fericire pentru noi, România în 1989 nu avea inamici externi. Ucraina stă mai rău: Putin nu e Gorbaciov. A utiliza violența, șantajul și presiunile pentru a-și atinge scopul – restaurarea imperiului rus – a rămas pentru Putin o opțiune legitimă. Până acum, Europa și SUA l-au tolerat. Vom asista oare la schimbare majoră de politică după victoria „Maidanului“?
Deocamdată Ucraina pare să se scindeze într-o zonă de est, prorusă, și una de vest, antirusă, naționalistă și mai prooccidentală; lucrul era cât pe ce să se întâmple la congresul de la Harkov al Partidului Regiunilor al lui Ianukovici. Occidentul ar putea admira măreața sa realizare: președintele legitimat de acordul semnat, declarând că va rezista împotriva „fasciștilor“ care l-au alungat printr-un puci. E problematic dacă, în săptămânile și lunile următoare, guvernul de la Kiev va reuși să-și exercite suveranitatea pe întreg teritoriul național. Dacă Occidentul nu va reacționa ferm măcar de astă dată, o nouă „Transnistrie“ va apărea pe hartă sau, dacă vreți, un nou „Sudetenland“.
Dar să punem binele în față: să presupunem că se pune capăt anarhiei, că alegerile din mai vor fi libere și corecte, vor conduce la un guvern legitim, prooccidental și că regiunile estice acceptă acest rezultat; ce va face Occidentul cu o Ucraină sărăcită, coruptă, aflată la marginea falimentului economic, dar cu aproape 60 de milioane de locuitori? Ar putea să facă destule, dar i s-ar cere imaginație politică, curaj și mai ales voință fermă. Ne îndoim că le are în acest moment: Germania e dispusă la compromisuri cu Rusia, Franța e paralizată de o administrație impopulară, America e departe și preocupată de Extremul Orient; restul nu contează. Ucraina, întreagă sau ciuntită, riscă să rămână singură.
Prin comparație, în 1989, România a avut mare noroc. Cum (n-)a știut să-l fructifice, asta e altă poveste! //