Moftul etic

Vechea dispută dintre etică şi realismul politic a revenit pentru câteva zile, odată cu două evenimente paralele: înfrângerea dramatică a grupului reformist (Monica Macovei, Cristian Preda, Sever Voinescu) din PDL şi refuzul conducerii PNL de a răspunde unor cereri (Adriana Săftoiu, Marius Oprea, Ludovic Orban) de punere în discuţie a alianţei cu partidul lui Dan Voiculescu, dovedit turnător al Securităţii prin decizia ÎCCJ. În pofida diferenţelor evidente (problema de fond, poziţia partidelor respective, momentul, situaţia din partid a „moraliştilor“ etc.), e imposibil să nu te izbească asemănările: în ambele situaţii se propun fie standarde morale noi (suspendarea din partid a celor trimişi în judecată), fie aplicarea în noi condiţii a unor standarde mai vechi (excluderea foştilor turnători ai Securităţii); în ambele cazuri, vocile reformiste sunt puţine şi marginale; în ambele cazuri, ele sunt înăbuşite rapid de conducere; în ambele cazuri, se aud remarci stridente şi chiar insultătoare din partea unor politicieni importanţi ai celor două partide (Cristian Boureanu, Vasile Blaga, respectiv Crin Antonescu).

Aici se cuvine făcută şi o remarcă: nici PSD, nici UDMR nu par a cunoaşte astfel de polemici: în UDMR, pesemne, reflexul etnic e mai puternic, iar în PSD reflexul etic e nul.

Aşadar, în ce fel justifică „realiştii“ refuzul de a asculta de vocile celorlalţi? Uneori e vorba despre argumente ad hominem: Monica Macovei ar fi fost „procuror comunist“, ţipă Boureanu, reluând un vechi refren al adversarilor reformelor din justiţie. Adriana Săftoiu e o „femeie pedelistă“, scrâşneşte Antonescu, aluzie la vechea relaţie dintre Adriana Săftoiu şi Traian Băsescu. Alteori, se neagă pur şi simplu valoarea unor gesturi morale: nu ne priveşte, au spus mai mulţi liberali rugaţi să comenteze „evenimentul Voiculescu“. Abundă referirile la caracterul „politic“ al gesticulaţiei etice: unii pedelişti au lăsat să se înţeleagă că grupul reformist e ahtiat de putere, iar liberalii nu scapă o ocazie fără să recurgă la celebra teorie „a diversiunii“: orice situaţie neconvenabilă a partidului se explică prin acţiunea malefică a „dictatorului“.

Auzim şi argumentări „subtile“: de pildă, d-l Sebastian Lăzăroiu, consilier al preşedintelui, s-a străduit să explice într-o polemică cu Dan Tăpălagă pe HotNews că „prezumţia de nevinovăţie“, garantată de Constituţie, trebuie să aibă efecte nu numai la tribunal, dar şi în viaţă socială; de unde rezultă că ar fi complet imoral ca o asociaţie voluntară – de la un mare partid politic până la un mic club de pescuit sportiv – să suspende prin statut o persoană trimisă în judecată pentru corupţie sau alte delicte grave. Raţionamentul d-lui Lăzăroiu mi se pare în sine sofistic (trimite la vechiul sofism megaric al „grămezii“), dar există şi o altă problemă: prezumţia de nevinovăţie este limitată de Constituţie, art. 109, paragraful 2 – astfel, preşedintele îl poate suspenda din funcţie pe ministrul împotriva căruia s-a început urmărirea penală, iar trimiterea în judecată atrage după sine suspendarea automată din funcţie a acestuia. Or, în cazul unui primar sau consilier trimis în judecată, reformiştii nu au cerut suspendarea din funcţie, ci numai suspendarea din partid, adică mai puţin. De ce ar trebui totuşi protejată mai mult imaginea ministrului decât aceea a primarului nu e clar din argumentaţia d-lui Lăzăroiu. Comun rămâne faptul că deficitul de imagine al unei persoane publice trimise în judecată este un fapt important pe care, într-un caz, statul, în celălalt, un partid politic trebuie să-l aibă în vedere, deoarece încrederea publicului în politicieni este esenţială. În general, s-a acceptat, în procesele judecate la CEDO, că un om politic poate pretinde să beneficieze de mai puţine drepturi decât un om obişnuit. De pildă, el nu poate limita dreptul presei la informare invocând dreptul la intimitate. Considerăm legitim, de exemplu, să cunoaştem averile politicienilor, dar şi starea de sănătate a celor mai importanţi dintre ei. În aceeaşi logică trebuie înţeles şi faptul că dorim ca prezumţia de nevinovăţie să nu se aplice în cazul acestor persoane puternice şi influente cu tot atâta rigoare ca în cazul unui simplu particular. Avantajele practice de a fi într-un partid important şi de a deţine funcţii publice (ministru, primar, consilier, director în deconcentrate etc.) sunt astfel compensate întrucâtva de responsabilităţi mai mari, impuse fie de lege în câteva cazuri speciale, fie de statutul partidului în celelalte cazuri.

Până la urmă, singurul argument ceva mai serios rămâne argumentul „realist“ în sine: morala nu aduce voturi. La asta se mai adaugă şi vechiul argument al lui Machiavelli că, atâta vreme cât toţi ceilalţi nu iau în serios argumentele etice, a rămâne singurul care o faci este reţeta sigură a eşecului. Or, după părerea mea, această argumentaţie are în condiţiile de acum ale vieţii politice româneşti o fisură care, culmea, e de natură realistă, şi nu etică.

Astfel, s-a observat de mult tendinţa tot mai accentuată de scădere a participării la vot în ultimii ani. Această tendinţă nu este însă repartizată uniform în electorat, ci este mult mai pronunţată în mediile urbane şi în rândul populaţiei mai instruite şi mai tinere. Electoratul „captiv“, de stânga, care e sensibil la mita electorală, din zonele rurale sau din periferii nu e prea afectat de această tendinţă. Or, mi se pare plauzibil că scăderea participării în rândul electoratului de dreapta se explică şi prin sentimentul degradării morale a vieţii publice româneşti, fenomen la care acest electorat mai instruit este sensibil. A devenit însă evident că discursurile nu mai conving singure: oamenii vor fapte, ca să creadă în corectitudinea conducătorilor. Măsurile de reformă morală din partidele de dreapta ar reprezenta exact ceea ce, în bună măsură, acest public aşteaptă şi ele ar putea să-l mobilizeze la vot. Lucrul e valabil mai ales pentru PDL, cu imaginea atât de erodată din cauza măsurilor de austeritate, dar care pare să reprezinte astăzi, tot mai mult singur, dreapta. Dimpotrivă, pentru PSD reforma morală nu ar avea decât o importanţă pur etică, având în vedere electoratul său, în mai mare măsură „captiv“.

Unii vor spune că oamenii atenţi la morală rămân totuşi puţini. Răspund: oare nu relativ puţini români din străinătate au făcut în 2009 diferenţa, determinând realegerea lui Traian Băsescu?

Aşadar, susţin că reforma politică din PDL şi politica de alianţe a PNL nu e doar un „moft etic“. Cred, dimpotrivă, că potenţialul „realist“ (adică aducător de voturi) al eticului este mare în acest moment. Politicienii care vor avea curajul să facă ei înşişi ceea ce proclamă şi pretind de la alţii au toate şansele să fie răsplătiţi cel puţin de acel electorat potenţial al dreptei care, deocamdată, scârbit, pare decis să nu voteze! În schimb, am convingerea că „realiştii“ cinici din PDL mai ales (cei din PNL par să se fi deja predat PSD-ului) se înşală şi ratează una dintre puţinele oportunităţi de a recupera din handicapul actual al partidului lor. //

Citeste si despre: realism politic, etica filosofica, intimitate, prezumtie, coruptie.