De același autor
Până de curând, am făcut și eu parte din tabăra acelora, destul de numeroși, care cred că actuala Constituție din 1991, revizuită în 2003, ar trebui serios modificată, ba chiar rescrisă aproape în totalitate. Mi-am schimbat părerea. Nu mai vreau schimbarea actualei Constituții. Evenimentele din vara aceasta, ultimele declarații ale unor lideri politici de la putere, precum și perspectivele probabile pentru rezultatul alegerilor din 9 decembrie mă îndeamnă la prudență maximă.
Asta nu înseamnă că aș nega deficiențele dovedite ale Constituției lui Iorgovan & Iliescu & Năstase, mai ales imprecizia cu care ea califică raporturile dintre președinte și guvern sau alte imprecizii despre care au vorbit destui până acum. Dar chiar această imprecizie majoră, în condițiile în care ne vom afla după 9 decembrie, ar putea fi un avantaj. Și în orice caz, o eventuală precizare a respectivelor raporturi nu pare de bun augur. Iată, mai în detaliu, motivele care mă determină să mă tem de orice modificare constituțională în momentul de față.
Dacă va fi schimbată, Constituția nouă va fi adoptată de viitorul parlament. Acesta va fi format, în majoritatea lui, din parlamentarii deja în funcție, care candidează pentru un nou mandat. Calitatea acestora este discutabilă sub toate aspectele, așa cum arată un recent studiu al Institutului de Politici Publice. Mulți sunt urmăriți penal sau suspectați de conflicte de interese. Peste 90 dintre ei și-au schimbat în curs de 4 ani partidul în numele căruia au fost aleși – unii dintre ei chiar de mai multe ori. Procentul de absenteism e foarte mare, el fiind uriaș chiar la președintele actual al Senatului, Crin Antonescu. Eficiența parlamentului în adoptarea de legi proprii, nepropuse de guvern, a fost redusă. Specializarea parlamentarilor pe domenii precise a scăzut în raport cu legislatura anterioară. În acest caz, viitoarea Adunare Constituantă va fi formată dintr-o majoritate mediocră intelectual, profesional și moral, dedicată unor interese nelegitime și manipulabilă de liderii respectivi. Dacă aceștia din urmă ar fi totuși devotați unui constituționalism echilibrat și modern, lucrurile încă nu ar sta prea rău. Dar, din păcate, lucrurile stau pe dos.
Liderii politici ai USL au dovedit prin fapte și vorbe disprețul lor pentru statul de drept și ordinea constituțională. Ultima declarație a premierului Victor Ponta, făcută la Bratislava, sugerează dorința de a da parlamentului controlul asupra CSM și Parchetului. (Primul ministru crede USL veșnic la putere, din câte se pare!) O asemenea prevedere este interzisă clar de actuala Constituție și violează însuși principiul independenței justiției. Între timp, celălalt lider USL, Crin Antonescu, îl critică pe premier reproșându-i „slăbiciunea“ arătată față de Comisia Europeană. Totul arată că actualii lideri nu au înțeles în fapt nimic din ceea ce s-a întâmplat în vara aceasta și că intenția lor de a controla justiția rămâne valabilă și că se vor folosi de orice subterfugiu pentru a o pune în aplicare. Deocamdată, presiunile CE au fost posibile, deoarece Curtea Constituțională a interpretat corect Constituția. Dar orice schimbare în acest domeniu (fie prin reducerea prerogativelor Curții, fie prin dispariția obligativității deciziilor sale privitoare la legi, fie chiar prin desființarea Curții, așa cum prevedea protocolul semnat de liderii USL cu colonelul Dogaru) ar reduce drastic posibilitățile de intervenție ale CE.
În general, liderii USL susțin o revizuire a Constituției în sensul unei reduceri a prerogativelor președintelui. Această propunere este, deocamdată, parte a războiului dus cu Traian Băsescu, astfel încât nu avem de unde ști ce propuneri vor avea aceiași politicieni, dacă Traian Băsescu nu va mai fi președinte. Dar oricum ar fi, ideea ca, având clasa politică actuală cu preferința ei pentru dictatura majorității și refuzând principial consensul, să acorzi primului ministru prerogative executive mari este riscantă, la fel de riscantă ca și decizia contrară, aceea de a mări prerogativele executive ale președintelui. Sistemul actual, un semi-prezidențialism destul de confuz – totuși clarificat parțial în ultimul timp prin unele decizii ale Curții Constituționale (exemplu: reprezentarea României la Consiliul European) - are destule cusururi, dar are și un merit care nu ar trebui înlăturat fără chibzuință: împarte puterea. Și e preferabil să avem parte de conflict între palate decât de liniștea suspectă a autoritarismului unui singur palat, indiferent care e acela.
Constituția nu trebuie schimbată fără o dezbatere publică serioasă și completă. Or, vedem că opinia publică și societatea civilă sunt extrem de divizate în momentul de față și că singurul lucru aproape asupra căruia există un consens periculos e convingerea că ceva trebuie schimbat. Pentru unii comentatori, jurnaliști, analiști, universitari, evenimentele din iulie au intrat în cadrul unei acțiuni politice normale, constituționale, acțiunile procurorilor, de după referendum mai ales, sunt suspecte de partizanat politic, iar reacțiile internaționale au fost abuzive și vinovate de „neocolonialism“. Pentru alți comentatori, analiști, jurnaliști, universitari, în vară a avut loc o încercare de lovitură de stat, acțiunile procurorilor au fost justificate ca apărând statul de drept, iar reacțiile internaționale au fost binevenite și salvatoare. Cum s-ar putea afla o punte de contact între aceste două viziuni? Constatăm de asemenea că și în tabăra, să spunem, anti-USL, mai ales printre liderii de opinie recenți, există divergențe semnificative între o viziune de centru și liberală și o viziune mult mai de dreapta, ortodox-conservatoare. Să ne mai amintim și de propunerea discutabilă a președintelui – validată popular totuși la referendumul din 2009 – privitoare la introducerea parlamentului unicameral sau de propunerea – care mi se pare mult mai rezonabilă – de a desființa județele prin reorganizarea teritoriului în 8 regiuni. Oricum, ambele propuneri cu vocație constituțională au fost respinse fără drept de apel de actuala majoritate, dar și de UDMR. Divergențele sunt inevitabile și chiar binevenite, dar distanța dintre viziunile politice mainstream a ajuns la noi atât de mare, încât e îndoielnic că viitoarea Constituție ar putea fi adoptată consensual, și nu prin voința unei majorități care ar bate cu pumnul în masă. Or, o Constituție impusă de o majoritate împotriva unei minorități consistente riscă să fie o construcție mult mai defectă decât ceea ce avem în momentul de față și, oricum, va fi caducă.
Dar, se va zice, discuția e inutilă, deoarece USL nu va obține cele două treimi din viitorul parlament, necesare pentru schimbarea Constituției. Să sperăm, dar puteți să-mi garantați că, dacă totuși va obține o majoritate peste 50% și va forma noul guvern, USL nu-i va cumpăra pe deputații de strânsură aduși de Dan Diaconescu, la care s-ar mai putea adăuga și alții de la minorități și chiar câțiva de la actualul ARD? Nu puteți.
Pe scurt, cred că e prudent să nu mai invocăm urgența unei reforme constituționale. Dimpotrivă, să cerem insistent clasei politice de la toate partidele respectarea în literă și în spirit a actualei Constituții pe durata noii legislaturi. În condițiile smintelii aproape generalizate care bântuie viața politică la noi, dar și ale schismei dramatice din interiorul opiniei publice „luminate“, singurul lucru înțelept în materie de revizuire constituțională pe care l-am mai putea face ar fi să nu facem nimic. //
