O aberație rezistentă: modernizare fără occidentalizare

Sciziunea absurdă dintre modernizare și occidentalizare, preluarea cu entuziasm a primei și respingerea cu oroare a celeilalte au devenit rețeta predilectă a haosului, a violenței și a instabilității politice a lumii de azi.

Între anii 1901-1908, inginerii germani construiesc calea ferată Hidjas de la Damasc la Medina. Re­a^­li­za­rea acestui proiect de modernizare a Imperiului Otoman a sporit enorm prestigiul sultanului Ab­dul Hamid printre musulmanii arabi – ne spune Peter Mansfield în a sa O istorie a Orientului Mij­lociu (Humanitas, 2015) – deoarece a fost pre­zen­tată și ca un mijloc de a facilita mult pelerinajul la Mecca (hadj). O sută de ani mai târziu, sultanul Ab­dul Hamid încă este văzut de mulți arabi drept ultimul conducător care a servit cauza ummei islamice.

Iată un exemplu timpuriu a ceea ce se poate numi – ca să folosim o expresie a lui Samuel Huntington – „modernizare fără occidentalizare“: preluarea teh­nologiilor inventate de Occident, dar nu și a va­lo­ri­lor acestuia, indiferent dacă este vorba despre va­lori religioase, etice, sociale. Dimpotrivă, scopul (sau unul dintre scopuri) a devenit și acela de a susține valorile proprii, considerate superioare. Fe­no­me­nul are o răspândire enormă de cel puțin 150 de ani, iar exemplele abundă: de la Japonia, care de­vi­ne o mare putere la sfârșitul secolului al XIX, dar își păstrează structura socială feudală, având în vârf un împărat, considerat divin, până la Chi­na postmaoistă, care a adoptat din Vest nu doar tehnologia, dar și capitalismul, deși are un sistem social pe care îl numește „comunist“ și care în fond nu este decât o formă de neoconfucianism. Numeroase națiuni și civilizații din Europa de Est, mai întâi, apoi Asia, Africa sau chiar America La­tină au preluat cu entuziasm, în cadrul pro­gra­mu­lui lor de modernizare, căile ferate, exploatările de cărbune și petrol, electricitatea, chimia mo­der­nă și, mai recent, știința computerelor – toate in­venții ale Occidentului; ba uneori au ajuns chiar să concureze cu succes Vestul pe acest teren. Bi­ne­în­țeles că tehnologiile militare sau cu aplicație di­rectă militară au fost printre primele preluate de noneuropeni: de la tunuri până la sisteme de sa­te­liți. În schimb, este impresionant să vezi cât de re­ticente au fost aceste civilizații atunci când a fost vorba despre valori: egalitatea juridică – inclusiv a femeilor cu bărbații –, secularizarea, par­la­men­ta­rismul, drepturile și libertățile individului, printre care libertatea conștiinței, nu au fost priorități sau, dacă au fost adoptate, au fost revocate ul­te­rior. (Turcia lui Erdoğan, care pune în discuție se­cu­larismul, este un exemplu recent.) Și, chiar atunci când au fost promovate Constituții care ins­tituiau aceste norme și valori (așa cum s-a în­tâm­plat și în Imperiul Otoman în sec. XIX, în epoca zisă a „Tanzimatului“), de foarte multe ori ele au rămas formale, puțin sau aproape deloc traduse în practică. Și totuși, aceste valori formaseră în Vest un corp unitar: putem imagina că re­vo­luția industrială ar fi putut apărea în­tr-o Anglie dogmatică, lipsită de li­ber­tăți individuale și guvernată des­po­tic, precum Spania ori Franța, spre a nu mai vorbi despre Imperiul Otoman sau cel Rus?

Mai mult, dacă în trecut aceste valori se bucurau măcar de un respect cel puțin ipocrit, astăzi le vedem con­tes­ta­te în principiul lor în multe locuri: Ru­sia lui Putin, de pildă, condamnă Ves­tul ca „decadent“, așa cum o făcuse și fascismul interbelic. China – care blo­chează Internetul – nu-și ascunde dis­pre­țul pentru libertate. Să mai invo­căm Coreea de Nord, o țară scla­va­gis­tă, dotată cu arme nucleare? Dar, de­si­gur, cea mai mare și conștientă rup­tu­ră dintre modernizare și occi­den­ta­li­za­re se observă azi în lumea islamică. Tot Peter Mansfield scrie: „Mu­sul­ma­nii privesc triumful Occidentului în ul­timele două sau trei secole ca pe o aberație a istoriei“ (p. 26).

O aberație a istoriei pe care mulți dintre ei vor s-o șteargă, pe de o parte, revenind la căile Profetului și ale primilor patru califi – ceea ce noi, vesticii, numim „fundamentalism“; pe de altă parte, însă, preluând cât mai multe aspecte ale modernizării: uti­lizarea de către ISIS a rețelelor de socializare de pe Internet pentru a atrage tineri din Europa Occidentală nu-i decât un ultim și puternic exem­plu al acestei duplicități civilizaționale. Obiectivul tuturor acestor „du­pli­ci­tăți“ este un stat, tehnic vorbind, mo­dern, eventual dotat cu arme nu­cle­a­re, dar postulând valorile tribale și pa­triarhale ale începutului secolului al VI-lea drept fundament universal al ci­vilizației umane! Asta da „aberație a istoriei“, veți spune!

S-ar putea ca, până la urmă, du­pli­ci­ta­tea aceasta să fie contraproductivă: ne amintim cum subordonarea tehnicului și științificului față de ideologii în Ger­mania nazistă, în Rusia sovietică și în China maoistă a condus la fra­gi­li­zarea acestor regimuri prin rămânerea lor în urmă în sectoare esențiale ale eco­no­miei și efortului de război. Deși mulți oameni au impresia că valorile sunt ce­va supraadăugat lucrurilor ma­teriale (suprastructura, în jargon mar­xist), în fapt lucrurile nu stau așa, astfel încât o ruptură profundă dintre valori și aceste lucruri ar putea fi o rețetă pen­tru un dezastru final pentru cei care merg consecvent pe acest drum.

Până la urmă, poate, dar adesea nu în imediat: deocamdată, cel puțin, sci­ziunea absurdă dintre modernizare și occidentalizare, preluarea cu en­tu­zi­asm a primei și respingerea cu oroare a celeilalte (uneori sub înșelătoarea for­­mulă a „căutării identității“) au de­ve­nit rețeta predilectă a haosului, a vio­­lenței și a instabilității politice a lu­mii de azi.