De același autor
Nici nu ne-am vazut bine in Uniunea Europeana si a aparut o noua moda, presupun trendy: euroscepticismul radical. In mijlocul unui cor de aclamatii suna original si atragator sa te opui, sa te incrunti, sa sustii ca toti s-au inselat, numai tu ai vederea mai agera. E o poza ce da relief, dar si audienta. Moda e, se pare, fara partid, atragand diferiti insi pe care nu i-ai fi imaginat impreuna. O emisiune TV alatura astfel pe un jurnalist nationalist care plangea de mila minerilor, care isi vor pierde locul de munca, unui cunoscut analist politic, care a devenit foarte vizibil in ultimul timp, sustinand euroscepticismul cu argumente ultraliberale. Pentru primul, statul roman era distrus de "capitalismul" european, pentru cel de-al doilea - de "socialismul" european. Exista si un punct comun: mizeria clasei politice romanesti care - iata - ce lucru oribil facu: ne baga cu dinadinsul in Uniunea Europeana, dupa care ne mai si dadu de baut cu cheltuiala mare de la buget!
Intr-un fel, inteleg argumentele nationalistilor, desi desigur ca nu le aprob: singura lor sansa de supravietuire politica este acum reluarea ve chilor teme, intotdeauna cu efect, niciodata pe deplin rasuflate: vanzarea "tarii" strainilor, pierderea suveranitatii, distrugerea "valorilor nationale". La asta se adauga, desigur, lamentul pentru românii care lucreaza in "neagra strainatate" si ostilitatea anticipata fata de forta de munca straina care va veni in Romania.
M-au uimit insa argumentele, mai exact nonsensul argumentelor ultraliberale. Mai ales ca am si citit o parte din eale intr-un comentariu dintr-un important cotidian national sub semnatura aceluiasi autor. Unele dintre ele par ridicole: sa compari Romania cu Insulele Feroe, cu Islanda sau cu Groenlanda, afirmand ca, de vreme ce aceste "tari" n-au intrat in UE, si Romania ar fi avut alta alternativa! Altele, ca, de pilda, afirmatia ca UE e un suprastat condus de un Executiv (Comisia Europeana) care n-a fost validat prin alegeri! De fapt, Comisia Europeana a primit votul de validare al Parlamentului European, care a fost ales prin vot popular. Ca orice guvern national. Iar UE nu este catusi de putin un superstat. (Ceea ce nu inseamna ca e un panaceu ori o idila. Problemele ei - structurale, birocratice, de reprezentativitate, de eficienta - sunt serioase, dar asta e cu totul altceva.)
Ideea insasi ca România ar fi putut avea alta optiune imi pare culmea absurditatii: ce resurse interne de dezvoltare aveam noi? Ce materii prime in cantitati uriase aveam, pentru a ne permite sa stam deoparte, precum Rusia sau Norvegia? Ce bani, precum Elvetia? Ce expertiza? Ce aliati, precum Israelul? Marea Britanie a avut cel mai mare imperiu din lume si tot a intrat in UE. Irlanda era o tara mizera, acum e una din povestile de succes ale UE. Aratati-mi o singura tara care, intrata in UE saraca sau in nevoie, sa nu o duca acum mult mai bine! Si aratati-mi o singura tara bogata care sa nu fie in continuare bogata (precum Olanda, Danemarca, Suedia, Austria)! Si ce-ar fi facut Franta sau Spania, fara politica agricola a Uniunii? Iar daca prezenta noastra "in Europa" numai sub forme de asociere mai laxe era suficienta, cum se afirma uneori, de ce n-au facut si altii la fel? Si oare Turcia de ce tine mortis sa intre in UE? Sa fie imparatul gol si comentatorul - copilul unic care, in fine, o spune, iar intreg universul asculta inmarmurit?
Si nu-i vorba numai de bogatie materiala; ce legislatie am avea noi acum in privinta mediului, a protectiei consumatorului, a drepturilor minoritatilor, a justitiei, a libertatii de constiinta, daca n-am fi fost presati continuu de la Bruxelles si Strasbourg? Pana si faptul ca incepem sa cumparam painea in plastic si ca unele institutii incep sa instaleze rampe de acces pentru scaune cu rotile tine de legislatia europeana. Am fi adoptat-o noi de la sine, cand si asa maraim si cartim? Si ce garantie am avea ca unii "pesti mari" vor fi infundati in cele din urma de o justitie mai reformata, fara "clauzele" Comisiei gata de activare? Si ce garantie am avea ca, fara presiunile UE, democratia româneasca va avea taria si stabilitatea celei islandeze, care dateaza de dinainte de anul 1000? Iar daca n-avem nici o garantie (ba dimpotriva, as zice, dupa cum o arata cazul ANI), cum se poate numi intrebarea: "cum iesim din UE?". Prefer sa ma abtin de la adjective.
Ideea comentatorului e ca am fost trasi pe sfoara, ca de "inocenta" noastra virginala au profitat miliardarii români, care "ne-au atras intr-o aventura politica"! Or, daca exista un merit autentic al clasei politice românesti, acela e ca, din 1995-’96, ea a inteles ca nu exista alta alternativa decat aderarea. Toate guvernarile si guvernele au sustinut-o - cu eforturi si intensitati diferite -, dar au susti nut-o. In schimb, daca ne reamintim de anii 1990-’95, constatam ca, intr-adevar, putea fi si altfel - puteam destul de usor avea soarta Serbiei, pentru a nu spune a Moldovei sau a Ucrainei: economie nereformata aveam, conflict violent etnic am avut, lideri postcomunisti si nationalisti aveam, regiuni populate majoritar de alta etnie avem si acum, spatiul postsovietic la nord si est exista si exista. Aderarea, cu lungul ei proces pregatitor, nu a fost numai o sansa de democratie, de stat de drept si un inceput de prosperitate, a fost, posibil, chiar sansa supravietuirii nationale. A fi refuzat aderarea, in conditiile in care nici macar in "grupul de la Visegrad" nu fuseseram primiti, iata ce ar fi fost intr-adevar "aventura politica"!
Exista poate, totusi, si un bine indirect in astfel de luari de pozitie pe care nu le pot califica decat extremiste: ii vor determina, sper, pe eurofili (pentru a nu mai vorbi de autoritati) sa argumenteze mai stringent si mai clar si sa elimine noua limba de lemn. Caci nimic nu intareste mai bine o teza impartasita de o mare majoritate - arata candva John Stuart Mill - decat sa fie contestata de o minoritate, chiar si atunci cand contestarea pare ridicola si absurda.
