De același autor
Dacă propunerea de revizuire a Constituţiei formulată de „Comisia Antonescu“ va fi adoptată de parlament în această formă sau o formă asemănătoare, în toamnă, va trebui să decidem, la referendumul care va urma, ce poziţie vom adopta. Susţin că unica atitudine rezonabilă este boicotul referendumului. Motivul fundamental, politic în primul rând, este că filosofia acestei revizuiri este una puternic oligarhică. Altfel spus, conform noii Constituţii – dacă ea va trece –, caracterul oligarhic real al statului român, oricum existent, nu numai că se va accentua, dar el va fi şi recunoscut constituţional.
Însuşi felul în care s-a constituit şi a lucrat comisia de revizuire constituie o primă indicaţie: revizuirea va fi expresia de voinţă a puterii USL, care a refuzat orice consultare reală cu celelalte forţe politice şi orice concesie faţă de acestea. Pe scurt, a fost comisia „pumnului în gură“, într-o măsură pe care nici măcar Ion Iliescu şi FSN al anului 1991 nu au practicat-o. Motivul adânc a fost teama: teama că ceea ce s-a întâmplat din 2005 şi nu s-a încheiat nici în prezent s-ar putea repeta.
România este condusă de multă vreme de o oligarhie formată din câteva sute de inşi – parlamentari, miniştri, preşedinţi de consilii judeţene, primari de mari localităţi, anumiţi oameni de afaceri influenţi şi patroni de trusturi media. E o oligarhie bogată, dar mărginită intelectual (deşi avidă de titluri academice nemeritate), dispreţuitoare faţă de „prostime“ şi faţă de elitele intelectuale autentice (vezi ce s-a întâmplat cu ICR în 2012). Incapacitatea ei de a asigura o conducere eficientă e egală numai cu aroganţa ei nesfârşită. Această oligarhie a avut însă trei temeri fundamentale, care i-au măcinat zilele şi i-au dat coşmaruri noaptea. Prima a fost Traian Băsescu sau, în termeni mai generali, teama de un preşedinte cu mandat popular, al cărui program politic să conţină limitarea arbitrariului oligarhiei. Constituţia actuală dădea această posibilitate („preşedintele jucător“), mai ales prin faptul că preşedintele avea o mare libertate în numirea premierului, că putea refuza la remaniere numirea unui ministru, că putea cere urmărirea penală a unui membru al cabinetului şi, în sfârşit, că putea declanşa un referendum naţional. (Putea fi însă şi suspendat cu prea multă uşurinţă, aşa cum s-a văzut, ceea ce arată că puterea sa rămânea limitată, în pofida acuzaţiilor de „tiranie“.) De asemenea, el deţinea atribute importante în domeniul politicii externe şi al serviciilor de informaţii. Or, actuala putere a decis că preşedintele trebuie privat de majoritatea atributelor de putere. „Never again“, a spus oligarhia. Un „nou Băsescu“, oricum s-ar numi el, nu mai trebuie să apară. Deşi preşedintele va fi numit explicit „şef al statului“, el va avea un rol protocolar. Spre deosebire însă de statutul său într-o republică parlamentară, precum Germania sau Italia, el va continua să fie ales cu un mandat popular – ceea ce reprezintă nu doar o ipocrizie, dar exprimă şi teama oligarhiei de a spune naţiunii adevărul: că se teme de ea. Aceasta este cea de-a doua teamă a oligarhiei: teama de popor sau, mai precis, de scăparea de sub control a poporului.
Cea mai clară măsură antidemocratică este probabil introducerea articolului 90 relativ la referendum: iniţiatorii săi, fie preşedintele, fie 250.000 de cetăţeni cu drept de vot, trebuie să-şi supună iniţiativa parlamentului, care o aprobă sau nu printr-o hotărâre. Oligarhia va putea bloca astfel orice iniţiativă politică care nu-i aparţine, ceea ce înseamnă că ea îşi arogă puterea decisivă în stat, refuzând să accepte că interesele ei ar putea intra în coliziune cu cele ale naţiunii, exprimate prin referendum. În esenţă, din reprezentant al naţiunii, parlamentul devine o grupare autonomă care va domni netulburat peste rest, ceea ce se exprimă direct în articolul 61, care defineşte parlamentul drept „forul suprem de dezbatere şi de decizie al naţiunii“.
A treia teamă a oligarhiei româneşti a fost adusă de trezirea justiţiei, de faptul că instituţii precum DNA, CSM, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Curtea Constituţională au început să funcţioneze tot mai independent. Când personaje emblematice pentru oligarhie (de la Adrian Năstase şi Cătălin Voicu până la Gigi Becali) au ajuns la închisoare, a devenit intolerabil pentru reprezentanţii oligarhiei, care se consideră mai presus de ceilalţi, a risca să păţească acelaşi lucru. Din nou s-a spus: „never again“. Aici, desigur, oligarhia s-a văzut limitată de presiunile UE şi nu a putut acţiona exact aşa cum şi-ar fi dorit. Totuşi – aşa cum au observat şi alţii – în propunerea de revizuire au intrat destule elemente care limitează acţiunea justiţiei, a CSM şi mai ales a Parchetului şi, în plus, care subordonează justiţia – putere autonomă în stat - Legislativului. Chiar articolul 61 face asta, deoarece rezultă din el că, în caz de conflict constituţional între puteri, parlamentul are decizia ultimă. Dar cel mai scandalos este deja celebrul articol 64.4, care obligă pe oricine, persoană fizică sau juridică, să se prezinte înaintea unei comisii parlamentare. Evident, acest amendament a fost un răspuns la refuzul de până acum al Parchetului General sau al DNA de a se prezenta înaintea comisiilor parlamentare, pe motiv că astfel se încalcă separarea puterilor în stat. Formularea extrem de vagă a amendamentului lasă deschisă posibilitatea convocării înaintea comisiei respective chiar şi a procurorilor de caz sau a membrilor Curţii Constituţionale pentru a „fi certaţi“, atunci când oligarhia o doreşte. E adevărat că, la final, paragraful menţionează că respectiva comisie trebuie să respecte separarea puterilor în stat, dar acest lucru nu se aplică procurorilor, deoarece aceştia nu sunt incluşi în puterea judecătorească.
Teama de un preşedinte popular şi teama de justiţie s-au exprimat împreună în articolul 1.4, care defineşte cele trei puteri ale statului. Dacă actuala Constituţie s-a mulţumit doar să le numească, fără a preciza instituţiile care alcătuiesc fiecare putere, articolul revizuit e explicit: se observă în acest fel că preşedintele nu este inclus în puterea executivă, iar Ministerul Public nu este inclus în puterea judecătorească. În consecinţă, aşa cum spuneam, parlamentul nu va trebui, conform articolului 64.4, să respecte principiul separaţiei puterilor nici privitor la preşedinte, nici privitor la parchet, putându-le da acestora ordine şi, în general, având ultimul cuvânt în ceea ce-i priveşte. Cele două instituţii vor fi lipsite de protecţia constituţională pe care măcar guvernul şi judecătorii o mai păstrează. Din puternică, cum e acum, oligarhia va tinde să devină atotputernică.
Dacă revizuirea va trece... //
