De același autor
Asta îmi vine în minte pentru a defini ce se întâmplă în săptămânile şi lunile din urmă în universităţi.
Promisiunile de reformă în vederea performanţei academice par să rămână departe de capacitatea de traducere în fapte. Pe hârtie, desigur, totul ar sta bine: ierarhizarea universităţilor (deopotrivă de stat sau private), posturile ocupate fără condiţii de vechime şi numai pe baza performanţei, introducerea abilitării etc. Dar în realitate... Lasă că nici hârtiile nu sunt chiar în ordine: avalanşă de formulare, sosite întotdeauna cu întârziere, prost croite, adeseori cu greşeli, cu ambiguităţi, cu lipsuri şi presupunând mare consum de timp pentru completarea lor! Dar să nu fim cusurgii!
Să privim, de exemplu, la o anumită realitate: bursele postdoctorale.
Totul a început ca o poveste frumoasă. Către finele anului trecut s-au ţinut concursuri în câteva mari universităţi, dar şi în institute de cercetare pentru astfel de burse, plătite din fonduri europene. Cuantumul, destul de generos pentru România: 1.000 de euro pe lună pentru fiecare bursier, timp de doi ani, cu un sejur de cercetare de şase luni în străinătate, într-o universitate cu prestigiu şi cu 1.400 de euro pe lună pentru aceste şase luni. S-au acordat, la Universitatea Bucureşti, câte cinci burse de facultate.
Trebuie să reamintesc celor care nu ştiu, dar şi celor care se fac că nu ştiu că a pretinde performanţă de cercetare echivalentă cu cea din Vest, în condiţiile normale din România, e aproape o insultă. Despre ştiinţele exacte nu vreau să vorbesc, neavând eu de-a face cu ele, dar suspectez ce e mai rău. Dar şi în domeniul socio-uman, cu excepţia specialităţilor legate de chestiuni româneşti (limbă, literatură, istorie etc.), factorii de decizie ar trebui să constate că nu există în România nici măcar o singură bibliotecă cu un fond de carte echivalent celui dintr-o mare bibliotecă universitară occidentală. Lipsesc reviste de specialitate sau sunt incomplete; lipsesc cărţi importante, mai noi sau mai vechi, dar mai cu seamă cele noi. În sfârşit, nu există adesea (sau sunt incomplete) o mulţime dintre marile ediţii critice, indispensabile muncii filologului sau istoricului. Ce-i rămâne de făcut atunci cercetătorului român, nevoit să scrie articole publicabile în celebrele reviste ISI, pentru a putea îndeplini standardele stabilite de MEC? Să profite de cine ştie ce invitaţie sau sejur ocazional în străinătate, să utilizeze extensiv (dar cu limitele inerente) Internetul, să cumpere, dacă îşi mai permite mai ales după tăierile salariale cunoscute, unele cărţi străine şi să recurgă, cât e posibil, la ajutorul prietenilor sau al foştilor studenţi generoşi din străinătate. (Ceea ce face şi subsemnatul.)
Numai că, desigur, e insuficient şi nedrept, în acelaşi timp, deoarece competiţia cu colegii din străinătate este inechitabilă.
Ei bine, în fine, apăru o rază de speranţă: pentru cei mai tineri, bursele postdoctorale din fonduri europene. Raza însă s-a stins repede: după vreo trei-patru luni, plata burselor a încetat. Mai mult, bursierilor li s-a comunicat un singur lucru limpede: că nu se ştie când va fi reluată. Că poate va fi la toamnă, că poate nu.... Că sunt dificultăţi, undeva, nu se ştie pe unde strecurate: la universităţi, la un organism chemat AMPOSDRU, la MEC, la MFP sau prin alte acronime sau birocraţii. Oricum, lipsă totală de transparenţă, dar şi de politeţe. Ar mai trebui precizat încă un lucru: s-a încheiat un contract între universităţi şi bursieri. Aceştia din urmă au diferite obligaţii: să publice articole şi cărţi, să participe la conferinţe internaţionale etc. Obligaţiile lor continuă, în schimb obligaţiile universităţilor şi ale instituţiilor pe fruntea cărora stau acronimele de mai sus par a fi facultative. Mai mult, sejururile în străinătate ale bursierilor, în unele cazuri, deja programate în acord cu universităţi străine, nu mai pot fi respectate, ceea ce creează situaţii penibile. Probabil că până la urmă unii bursieri vor renunţa. Alţii vor da în judecată universitatea, AMPOSDRU, MEC, MFP sau vreun alt acronim fără chip. Dar despre ce vorbim în fond? Despre incapacitatea instituţiilor statului român de a utiliza şi administra eficient fondurile europene. Motivul cel mai plauzibil? Cel despre care se scrie şi se vorbeşte neîncetat şi fără efect: funcţionarii sunt numiţi pe criterii politice, clientelare sau pe orice alt tip de criteriu decât acela al competenţei şi onestităţii. Între grija de a mulţumi patronul politic şi aceea de a-şi chivernisi familia, cum să-i mai stea gândul funcţionarului public la burse europene şi la pătrunderea câtorva zeci de cercetători români pe teritoriul acronimului ISI?
Curiozitatea mea e următoarea: cum îşi închipuie d-l ministru Daniel Funeriu, altminteri fost cercetător ştiinţific în universităţi şi institute din străinătate, devenit om politic în ultimul timp, că va reuşi să asigure celebra performanţă academică, despre care vorbeşte atât de elocvent, în cazul în care capacitatea statului de a-şi respecta obligaţiile este aceea atât de modestă pe care o constatăm? Oricum, îl anunţ că nu voi fi impresionat de scuzele şi explicaţiile pe care cred că le are la îndemână. Da, vreau şi eu performanţă. Dar şi de la „ei“, nu doar de la „noi“! //
Citeste si despre: performanta, universitati, educatie, invatamant, burse.
