De același autor
Săptămâna trecută, când tocmai premierul grec, Georgios Papandreou, anunţase deja celebrul referendum, s-a găsit să mediteze pe blogul său asupra temei şi Victor Ponta, şeful PSD şi coleg de socialism cu premierul grec (încă premier, la ora la care scriu acest text).
Ponta începe prin a-l opune pe liderul grec, care voia să se adreseze „poporului“, unui „dictator sau iresponsabil patologic“, ca în cazul României, „care îşi asumă decizii fundamentale pentru ţara sa împotriva propriului popor“. Nu e greu de ghicit la cine se referă. E adevărat că, o zi mai târziu, Papandreou a fost părăsit de propriii colegi de partid (printre care ministrul de Finanţe, Venizelos) şi a fost nevoit să renunţe la referendum; dar nu trebuie să deducem de aici că „micul Titulescu“ ar fi retractat şi el. Pe de-altă parte, e limpede că d-l Ponta a uitat că, în 2008, partidul pe care îl conduce s-a opus cu îndârjire unui alt referendum, de data aceasta chiar în România şi cerut de dictatorul iresponsabil şi patologic. Mai mult, PSD, ca şi PNL se opun în continuare amendării Constituţiei, în sensul voit atunci de „popor“. Social-democratul nostru nu schiţează nici măcar încercarea de a-şi explica inconsecvenţa. Presupun că, în mintea lui, referendumul e rău dacă e iniţiat de „dictator“ şi e bun dacă e generat de un „democrat“. Cât despre cine e „dictator“ şi cine „democrat“, asta decid domnii Ponta, Iliescu, Antonescu, Voiculescu & Company!
Dar acestea sunt mărunţişuri. Excogitaţiile d-lui Ponta în luptă cu reacţiunea sunt mai interesante când ne oferă cadrul global al situaţiunii şi temeiul admiraţiei sale pentru premierul elen:
„Papandreou este cel care a luat... toate măsurile dure cerute de FMI – rezultatul a fost oarecum identic cu cel din România, adică situaţia este mai rea decât înainte din toate punctele de vedere..., cel puţin asta mi-a spus mie Joseph Stiglitz în 2010.
Papandreou a avut formidabilul curaj de a merge împotriva curentului marii finanţe, a băncilor care au făcut miliarde profit pe spinarea oamenilor, a marilor moguli cu bonusuri de milioane pentru catastrofele produse şi a liderilor politici care preferă să treacă în sarcina tuturor oamenilor obişnuiţi datoriile făcute de speculanţi iresponsabili (care sigur nu îşi pierd nici vilele de lux, nici Jeturile private, nici yachturile de pe Riviera sau apartamentele amantelor). Linşajul mediatic declanşat imediat în presa europeană dependentă de lumea finanţelor şi preluat în modul jalnic şi mimetic de «apostolii dreptei» din România mi-a întărit convingerea că Papandreou a procedat bine, a călcat pe muşuroi acolo unde aproape nimeni nu are curaj să o facă de teama marilor Guverne Mondiale“.
Aşadar, aflăm că măsurile dure de echilibrare a bugetului, cerute de „troika“, sunt considerate nefaste. Prin contrast, înţelegem că d-l Ponta, asemenea multor „analişti“ cu nume sau anonimi care umplu Internetul în zilele astea, cer să se cheltuiască în continuare în neştire şi că o va şi face dacă va avea puterea. De unde se vor lua banii, cât timp şi unde va conduce o politică inflaţionistă – asta nu aflăm. (Doar nu toţi avem privilegiul unei conversaţii private cu Joseph Stiglitz!) Problema este că Grecia, deşi a luat unele măsuri, nu le-a luat pe toate şi la timp şi că uriaşa ei datorie publică nu poate dispărea peste noapte. Grecia are de ales între un faliment controlat, propus de UE, cu ştergerea practic a unei părţi a datoriei, sau un faliment „liber“. Probabil că ar fi fost mai bine ca acum un an să se facă ceea ce s-a făcut acum. Se plătesc astăzi greşeli vechi. Indecizia liderilor europeni a costat imens şi va mai costa pe toată lumea. Dar nimeni nu mă va convinge vreodată că a cheltui în neştire e calea regală în economie şi că a te îndatora, minţind de altfel asupra cifrelor reale (cum au făcut guvernele greceşti, ani de-a rândul), e politica salvatoare.
Nu întâmplător, d-l Ponta purta mai demult pe tricou poza lui Che Guevara: inamicii Greciei, ai României şi ai „oamenilor“ sunt băncile, finanţa internaţională, liderii politici şi, bineînţeles, „apostolii dreptei“ de la noi, care sunt „jalnici“. Oare d-nii Voiculescu, Patriciu, Vântu etc. în ce categorie intră? Oare ei nu au Jeturi private sau iahturi? Oare liderii PSD nu au vile de lux sau apartamente pe Riviera? (Mai ştii, poate că unii au şi amante, Doamne fereşte!) Ce fericire pe d-l Ponta să conducă un partid de „proletari“, la fel de „sărac şi cinstit“, precum, de altfel, şi PASOK-ul lui Papandreou! Cât despre presa europeană dependentă, cică, de lumea finanţelor, suntem tare mânioşi pe ea; dar oare Antenele noastre dragi, Realităţile scumpe, atât de părtinitoare în favoarea opoziţiei, sunt dependente numai de micile economii ale „maselor muncitoare“?
Cireaşa de pe tort este însă sintagma „Guvernele Mondiale“ (care sunt şi „mari“): identitatea lor mi-e neclară? Remarc pluralul: de obicei, conspiraţioniştii vorbesc de „un Guvern Mondial“ (evident, dominat de evrei şi francmasoni). D-l Ponta pare însă rupt între democratismul şi conspiraţionismul său, ambele genuine: primul îl îndeamnă să mizeze pe pluralism; al doilea, pe mondialism. Din păcate, ambele nu stau laolaltă: căci dacă e „mondial“ (ba şi „mare“), Guvernul nu poate fi decât unul, de vreme ce lumea, biata, e una. Vrednicul domn Ponta n-a aflat că, totuşi, chiar şi pentru un prim-ministru de mâine, consecvenţa logică e o virtute – modestă, dar solidă!
În final, mai zice marea speranţă a socialismului românesc: „Sunt convins că Papandreou a reinventat democraţia tocmai în ţara în care acest sistem funcţiona în urmă cu 2.500 de ani. Şi că avem mult de învăţat din acest exemplu; că trebuie să îi invidiem pe greci că, în momente atât de grele, au un lider adevărat – nu un dictator frustrat şi răzbunător împotriva propriului popor; că oamenii liberi şi demni preferă să meargă la vot, nu să citeasca reviste cu ministrese dezbrăcate pe copertă!“.
Să lăsăm deoparte povestea şi cu „dictatorul“ şi supărarea pe conaţionalii fără simţ civic sau pe anumite ministrese dezbrăcate în poză. Ne interesează chestiunea cu democraţia: aici trebuie din nou să-l corectăm pe d-l Ponta şi pe toţi (mulţi) care cred la fel ca el.
Grecia (sau Atena, mai curând) a inventat mai curând numele decât instituţia democratică. Democraţia greacă directă şi democraţia reprezentativă modernă au foarte puţin în comun.
Democraţia greacă nu „funcţiona“ acum 2.500 de ani sau funcţiona rău. Atena a fost adesea condusă de demagogi, precum Cleon, şi a ascultat orbeşte de ambiţioşi, precum Alcibiade. De aceea a şi fost înfrântă de Sparta, şi nu fiindcă a fost inferioară sub raport militar. A fost atât de „democratică“, încât a interzis gândirea liberă exilându-i pe Anaxagora şi pe Aristotel şi ucigându-l pe Socrate. Tot „democratică“ fiind, a exterminat populaţia insulei Melos. Cei mai mari gânditori atenieni, Tucidide şi Platon, au recuzat democraţia ateniană. Democraţiile liberale moderne, precum cea americană, s-au constituit nu urmând modelul grec de democraţie, ci evitându-l cu grijă, aşa cum poate afla oricine, studiind The Federalist Papers.
Blogul are avantajul libertăţii, al absenţei autocenzurii în mai mare măsură decât mediile tradiţionale. De aceea, mă tem că am aflat acum cu adevărat ce gândeşte liderul Partidului Social-Democrat din România, cu şanse mari de a deveni viitorul prim-ministru. Eu unul m-am îngrozit! //
