Populismul și demagogia

A nu fi distins între demagogie (un defect politic) și populism (un rău politic major) a contribuit mult la aducerea la putere a lui Hitler.

Despre populism și politicieni populiști se vor­bește tot mai mult în ultimul timp în Europa – din Grecia până în Spania și din Ungaria până în Olanda, Germania și Suedia. Majoritatea se află în opoziție, dar unii, precum Viktor Orbán în Ungaria, sunt deja la putere. Despre po­pu­liști, politicienii mainstream afirmă, de obicei, că sunt niște demagogi. Însă populiștii afirmă despre ei înșiși că sunt democrați, ba chiar sin­gurii democrați adevărați, spre deosebire de po­li­ticienii mainstream, care ar fi mincinoși și purtătorii unor interese de castă sau cor­po­ra­tiste, când nu pur și simplu exponenții „sis­te­mului“ malefic.

După părerea mea, populiștii nu sunt de­ma­gogi sau, cel puțin în cele mai multe și mai im­por­tante cazuri, nu sunt astfel, deși unele in­ter­fe­ren­țe nu lipsesc. Demagogul, așa cum ne spune și o definiție din DEX, este cel care face pro­mi­siuni mincinoase, când se află în opo­ziție, și ca­re nu are de gând să se țină de ele, odată ajuns la putere. Demagogul este un po­litician viclean, care își știe limitele proprii și, mai ales, care nu intenționează să iasă din limitele sistemului. Dacă, să spunem, cere o masivă reducere a im­pozitelor, el minte, fiind­că știe că, dacă ajunge la putere, nu o va putea aplica și că va trebui să inventeze pretexte pen­tru amânare. Dacă sus­ți­ne independența pen­tru regiunea sa istorică, știe că, de fapt, in­de­pendența ar fi un dezastru și nici nu-i trece prin minte să o aplice, cel pu­țin integral. De­magogul vrea puterea și o vrea fără scrupule, dar știe care sunt limitele obi­ec­ti­ve și su­biec­tive ale exercitării ei. De aceea, răul moral – minciuna demagogului – poate con­du­ce la un bine public relativ: neaplicarea sau apli­carea foarte limitată a promisiunilor. De­ma­go­gia este, ce-i drept, un viciu, dar nu și un păcat mor­tal.

Cu totul diferit este cazul populistului. El nu în­șală sau nu înșală conștient poporul care îl vo­tează. Dimpotrivă, adesea se face exponentul au­tentic al unor aspirații populare. De aceea, pre­tenția sa de a fi democrat este de multe ori autentică, chiar dacă se poate spune că pro­pa­ganda sa reușește mai întâi să cristalizeze as­pi­rații și valori pe care apoi el pretinde că le re­prezintă. Marea problemă este nu minciuna, ci sinceritatea populistului și faptul că el nu nu­mai că nu vrea să mintă poporul, ci vrea chiar să împlinească ceea ce promite – ceea ce este, de obicei, riscant, pernicios sau chiar de­zas­truos pe termen ceva mai lung. Dar nici vo­tanții săi, nici chiar el însuși nu întrevăd aces­te consecințe. Un bine moral – sinceritatea – intră acum în rețeta unui mare rău public.

A nu fi distins între demagogie (un de­fect politic) și populism (un rău politic major) a contribuit mult la aducerea la putere a lui Hitler. Mulți (inclusiv po­li­ti­cieni germani conservatori, ma­rii in­dustriași germani, lideri politici ex­terni) l-au considerat pe Hitler un de­ma­gog mai înflăcărat, care se va „cal­ma“, odată ajuns la putere. Dar Hitler (în opoziție) era un populist și ceea ce a promis – inclusiv ex­ter­mi­na­rea evrei­lor – s-a și străduit să rea­li­zeze, odată ajuns la putere. Finalul, ne­prevăzut de el și de poporul ger­man, a fost dis­tru­ge­rea Germaniei. Tot așa, când azi unii populiști pre­cum Marine Le Pen cer des­ființarea Uni­unii Europene, ar trebui să-i luăm în serios și să suspectăm că nici ea, nici votanții ei nu întrevăd catastrofa pe care aplicarea politicilor respective o va genera.

S-ar putea, desigur, ca unii politicieni europeni, actualmente considerați po­pu­liști, să fie în realitate mai curând de­magogi. A priori, distincția nu este în­totdeauna ușor de făcut. Marele pe­ri­col este însă că unii nu sunt demagogi: când ei declară că urăsc „democrația liberală“, că nu acceptă ca o Curte Constituțională să îngrădească „su­ve­ranitatea populară“, că nu acceptă re­gulile și impunerile Uniunii Europene care „dizolvă națiunile“ și așa mai departe, s-ar putea chiar să fie con­vinși de toate aceste lucruri, care să apară a posteriori în politicile lor, dacă li se permite să ajungă la putere. Mai mult, este posibil ca ei să creadă că binele și prosperitatea popoarelor lor vor fi realizate în acest fel. Con­vin­gerea interioară este și ceea ce le dă adesea forță de convingere față de mase și îi face cu atât mai periculoși. Populiștii mai au un atu: se folosesc de „democrație“ ca de un panaceu po­litico-social, iar lumea ignoră că de­mo­crația nelimitată, ai cărei sus­ți­nă­tori sunt (fără restricțiile justiției, ale Constituției, ale drepturilor omului, ale tratatelor internaționale sau ale re­gulilor europene), nu este decât o per­versă formă de tiranie, denunțată ca atare de la Aristotel și până la John Sutart Mill. Dar cine mai meditează azi la spusele acestor gânditori sau ale altora asemenea lor?

„Minciuna are picioare scurte“, se spu­­ne. De aceea, cel puțin demagogii sunt re­pede dați în vileag și pierd. Nu și po­pu­liștii. Dimpotrivă, aceștia de­nun­ță min­ciunile establishment-ului și ale par­ti­de­lor mainstream și astfel câștigă in­flu­ență și voturi, fiindcă lu­mea so­co­teș­te că a nu minți este o vir­tute. Evi­dent, aici se mai strecoară o confuzie periculoasă: a spune adevărul așa cum îl crezi (a nu minți) și a spu­ne ade­vărul așa cum el este în fapt (a nu fi în fals) sunt lucruri foarte di­fe­ri­te, dar în viața social-politică di­fe­ren­ța dintre ele apare treptat și târziu. Iar „târziu“ uneori înseamnă prea târ­ziu.