Pragmatici versus profitori

Când vor începe și politicienii noștri să fie oameni pragmatici? Cum așa?, va sări cineva. Nu sunt ei chiar acum pragmatici, poate chiar prea pragmatici, neprivind la nimic altceva – valori, morală, onoare – în afara profitului și interesului personal? Așa este, numai că ei nu privesc la toate acestea ca oameni pragmatici, ci doar ca profitori, și încă mărunți adesea.

Profitorul este, printre oamenii de acțiune, precum miopul printre cei care văd bine la distanță: ceva mai departe de picioare și de vârful nasului, miopul nu deslușește aproape nimic. Așa și profitorul: vrea să câștige repede, îndată și mult. Ce vine mai târziu ignoră. Că fapta nechibzuită ar putea conduce la un dezastru personal în viitor nici nu imaginează. Ia de unde poate degrabă și cât poate, iar când e prins sau ajunge la încurcătură nu știe decât să-i blameze pe alții și se zbate ca să scape. Pragmaticul, în schimb, vede departe. Şi el își urmărește interesul, dar pe termen lung. Nici el nu dorește altceva decât să iasă victorios din marea cursă, dar el știe că aceasta nu e de viteză, ci de fond. De aceea, e dispus la unele compromisuri cu alți oameni pragmatici. Împreună, ei creează reguli care să nu le dea totul când sunt sus, dar nici să nu le ia totul când sunt jos. Căci pragmaticul, spre deosebire de profitor, știe că nu poți fi întotdeauna sus și că nici norocul, nici nenorocul nu sunt mereu lipite pe aceleași frunți.

Nu le cerem, așadar, politicienilor să fie morali (în mod intrinsec, drepți și onești). Ar fi o utopie. Dar nu-i deloc o utopie să le cerem, pentru propriul lor bine și al nostru deopotrivă, să fie pragmatici, nu doar profitori.

Iată un exemplu: PDL laolaltă cu Traian Băsescu au cerut ani de-a rândul o lege electorală bazată pe principiul uninominal – „ca la primari“. Evident, erau la putere și sperau că vor și rămâne și își vor majora majoritatea parlamentară cu ajutorul acestei legi. Până la urmă, au pierdut și puterea, și majoritatea parlamentară, iar legea va fi introdusă de adversari, de USL. PDL nu mai are niciun argument serios ca să conteste legea (spre deosebire de UDMR, care a contestat uninominalul dintotdeauna și cu bune temeiuri) și va înregistra pierderi considerabile la viitoarele alegeri parlamentare, fiindcă principiul uninominalului favorizează pe cel mai puternic în momentul respectiv. PDL a fost profitor, nu pragmatic.

Un alt exemplu: Constituția actuală, operă a lui Ion Iliescu și a celor din anturajul său, este un model de Constituție neclară în chestiuni esențiale, privind mai ales distribuția puterii executive între președinte și șeful guvernului. PSD s-a complăcut cu această Constituție cât a fost la putere, dar odată ajuns Băsescu președinte a început să fie deranjat, la fel ca și PNL. În 2009, în timpul guvernării PDL-PSD, a existat șansa modificării Constituției, cu includerea celor două puncte promise la referendumul din 2007. Ne amintim cât de mult a insistat președintele pentru modificarea Constituției. S-ar fi putut atunci, de exemplu, clarifica și unele prevederi asociate cu prezența României în Uniunea Europeană și care nu putuseră fi oricum prinse în actuala Constituție. Asemenea prevederi ar fi putut reprezenta un compromis pragmatic. Nu s-a făcut nimic, din frica PSD de a nu oferi lui Traian Băsescu și PDL avantaje suplimentare. Acum, Victor Ponta este supărat că nu se duce el, ca prim-ministru, la summit-ul NATO sau la reuniunea Consiliului European de la Bruxelles. Într-un fel, are dreptate, mai ales în ceea ce privește Consiliul European. Legate în mod fundamental de economie și de chestiuni financiare presante, discuțiile care vor avea loc au legătură mai mare cu guvernul decât cu președinția. Ar fi fost potrivit, deci, ca disputa să fi fost tranșată prin modificarea Constituției. Dar, la vremea respectivă, Ponta, incapabil de pragmatism, n-a dorit să schimbe nimic, iar acum își varsă supărarea în vorbe.

Invers, faptul că acum președintele nu pare a fi dispus la un compromis (de exemplu, păstrând pentru sine reprezentarea României la NATO - președintele fiind și președintele CSAT –, dar cedând primului ministru reprezentarea la UE) este iarăși un act lipsit de pragmatism. Procedând astfel, Traian Băsescu se lasă dominat de resentimente și orgoliu, nevoind să vadă că, în propriul interes, compromisul ar fi fost avantajos: ar fi creat precedentul unei colaborări cu Ponta, micșorând șansele ca acesta să accepte varianta suspendării la care împing de zor Antonescu și Voiculescu. Dimpotrivă, felul în care a acționat îl va convinge pe liderul PSD că drumul afirmării personale pe scena internațională nu poate trece decât prin suspendarea președintelui. Pe de altă parte, dacă va merge pe acest drum, Ponta se va dovedi el însuși din nou lipsit de pragmatism, deoarece, prin alianța sa cu un președinte aflat oricum într-o poziție mai slabă, el ar putea învinge în competiția ce va urma cu Crin
Antonescu.

Paradoxal, deși dispuși mereu la enorme compromisuri morale, politicienii noștri sunt extrem de reticenți când e vorba să accepte compromisuri pragmatice. Explicația, cred, stă în faptul că, în vreme ce primele sunt ascunse pe cât posibil și hoțești, celelalte trebuie făcute, în general, la lumina zilei și sunt înscrise în acorduri, legi și principii de drept. Or, cum pentru mentalitatea românească nimic nu este mai important decât imaginea și cum imaginea ideală a politicianului este una „macho“, a inflexibilității și forței, compromisul pragmatic, public, înseamnă compromiterea imaginii. Posedat de boala imaginii, politicianul român uită astfel să fie pragmatic. Miop, el comite greșeli grave care, pe lângă că adesea ne afectează pe toți, îl trimit mai devreme sau mai târziu pe el, cel dintâi, în corzi, pocnit fără îndurare de pumnul greu al realității. I-aș recomanda niște ochelari de distanță. Eventual, poate ajuta și o carte subțirică: Principele de Niccolò Machiavelli. //