Preţul just

Trei întrebări:

1) Există oare vreun preţ de vânzare-cumpărare pe care opinia publică să-l considere „just“, în cazul privatizării unui combinat minier precum Cupru Min SA (şi, într-un sens mai general, a oricărei societăţi de stat)?

2) Există un astfel de „preţ just“ în principiu?

3) Se poate considera că eşecul de a a privatiza Cupru Min reprezintă o bilă neagră sau o bilă albă pentru Guvernul Ungureanu?

La prima întrebare, răspund simplu: nu, nu există un preţ pe care opinia publică românească să-l considere „just“. De regulă, acesta va fi întotdeauna mai mare decât eventualul preţ de vânzare. La 200 de milioane de euro, s-a considerat de foarte mulţi că „vindem pe nimic avuţia naţională“. Sunt convins că şi la 250 de milioane, şi la 300 de milioane, şi la 500 de milioane s-ar fi spus exact acelaşi lucru. La fel ar fi urlat opoziţia, la fel ar fi protestat diferite ONG-uri de mediu; ar fi apărut articole similare acuzând nereguli, lipsă de transparenţă, distrugerea mediului, arătând cu degetul spre „firme de apartament“ şi interese oculte. Judecata nu ţine, evident, de calcule contabile şi economice, nici de considerente tehnice, ci de lipsa profundă de încredere pe care cetăţeanul român de azi (şi de ieri) o are în guvernele sale. Orice i s-ar spune, cetăţeanul „ştie“ dinainte că a fost înşelat de toate guvernele, care, pe rând, au „vândut ţara“ şi au otrăvit mediul, că toţi funcţionarii sunt corupţi, incompetenţi sau, mai curând, ambele şi că toţi străinii vor să ne exploateze la sânge, mai ales când este vorba despre bogăţiile subsolului. Lupta politică într-un an electoral amplifică neîncrederea: „de ce tocmai acum privatizează?“. Răspuns dat de opoziţie: „ca să cumpere cu banii respectivi alegerile“! Îmi amintesc că toate privatizările importante din trecut au fost tratate cu exact aceeaşi neîncredere de opinia publică, inclusiv cele care s-au dovedit succese incontestabile mai târziu, precum Dacia şi Sidex.

Cea de-a doua întrebare cere un răspuns mai nuanţat. Dacă prin „preţ just“ se înţelege ceva material, aflat în însăşi substanţa exploatării respective (cupru, gaze de şisturi, petrol, aur etc.), ceva ce o tranzacţie cinstită ar trebui să reproducă cu o mică marjă, răspunsul este negativ. A calcula preţul „just“, aşa cum au făcut unii acum, înmulţind cantitatea totală estimată de cupru din zăcământ cu preţul mediu internaţional pe tona de metal şi a acuza apoi guvernul că vinde exploatarea „pe nimic“ este o absurditate: mai ales dacă minereul are o concentraţie mică, s-ar putea ca preţul extragerii metalului să fie mai mare decât beneficiile obţinute. În cazul lui Cupru Min SA, se pare că ne aflăm la limita inferioară a rentabilităţii. Creşterea preţului cuprului pe plan mondial din ultimul timp tinde să facă rentabilă exploatarea, cu unele investiţii tehnologice semnificative. Lucrurile sunt mai complicate, deoarece intervin şi alţi factori: probleme de mediu, nivelul salariilor, atitudinea opiniei publice şi chiar nivelul corupţiei. Desigur, preţul de vânzare coboară, dacă negociatorii statului primesc comisioane ilegale grase. Dar pentru o exploatare minieră aflată nu departe de pragul inferior al rentabilităţii, s-ar putea ca acest preţ relativ mai mic să reprezinte unica şansă de privatizare, astfel încât, spus cinic, s-ar putea ca fără o anumită corupţie să nu existe privatizare în anumite cazuri, deoarece funcţionarii oneşti, în aprecierea „preţului just“, ar fi ascultat glasul opiniei publice, şi nu al intereselor lor personale, făcând compania mai puţin atractivă. Însăşi puterea generală de negociere a statului intră în ecuaţie. Adrian Năstase a fost acuzat că a vândut Petrom „pe nimic“ (de unde celebrele redevenţe fixe). Dar cu negocierile pentru UE avansând greu, ar fi putut România proceda altfel în acel moment? Poate că da, dar un răspuns decisiv nu avem.

Până la urmă, valoarea efectivă a unei privatizări (mai ales a uneia mari) se judecă după succesele economice ulterioare ale companiei. Din acest punct de vedere, Dacia, Sidex şi chiar Petrom au fost privatizări de succes, indiferent de preţ. S-ar fi obţinut acelaşi succes şi cu un preţ mai bun (pentru vânzător)? Imposibil de ştiut. De aceea, să o spunem clar: „preţul just“ nu e altul decât preţul efectiv la care s-a făcut tranzacţia (cu toate elementele aferente). Numai în acest sens poate exista un „preţ just“. În acest caz, dacă tranzacţia nu s-a încheiat, atunci pur şi simplu „preţul just“ e zero. Fireşte, este posibil ca, deşi privatizată, compania să nu se dezvolte mai departe, fie din pricina managementului defectuos, fie din pricina deteriorării condiţiilor de piaţă ori a altor cauze. Capitalismul rămâne într-o măsură considerabilă imprevizibil. Dar poate că atunci e mai bine să nu se privatizeze deloc, spun unii. Numai că statul nu a reuşit să facă rentabilă Cupru Min SA (şi nici alte companii sau regii), iar motivele sunt ştiute: la modul general, economia de stat nu are drept scop creşterea economică, ci producerea de locuri de muncă, eventual bine remunerate.

Putem răspunde acum şi la a treia întrebare. Din punct de vedere economic, ce s-a întâmplat e un eşec: dintr-un motiv sau altul, Cupru Min nu şi-a găsit deocamdată cumpărător şi va continua să producă făcând datorii, aşadar având o contribuţie negativă la PIB. Pentru ea, în momentul de faţă, „preţul just“ nu se măsoară în miliarde sau sute de milioane de euro, cum vor unii să creadă, bazându-se pe felurite calcule, ci e zero.

Din punct de vedere mediatic şi politic, blocarea privatizării poate fi un succes: cu puţin înaintea depunerii unei moţiuni de cenzură a opoziţiei, într-un moment de fragilitate maximă a PDL, guvernul sugerează că este atent la îngrijorările opiniei publice şi că, în pofida a ceea ce se spune la televiziunile ostile, rămâne patriot, şi nu vândut „unor interese străine“.

Generalizând toate acestea, noi vom spune că, cel puţin până când, într-un viitor imprevizibil, va exista mai multă încredere în societatea românească, la orice privatizare importantă guvernele noastre vor avea de ales între a se plia fie regulilor economiei, fie opiniei publice. De unde se vede că, în absenţa unui anumit nivel de bună-credinţă, democraţia şi economia de piaţă ajung potenţial în conflict. //