Psihiatrie, gazetarie si sinucidere

Andrei Cornea 01.07.2002

De același autor

Sinuciderea misterioasa a tanarului procuror Cristian Panait, care ancheta un caz grav de coruptie din Oradea, precum si decizia Parchetului de a recurge in cazul sau la o "expertiza psihiatrica post-mortem", a starnit - cum era si firesc - o multime de intrebari.

A fost o sinucidere "curata" sau a fost el, cumva, impins la sinucidere?

Sau macar a fost supus unor presiuni exceptionale si contradictorii carora nu le-a mai facut fata?

Si, pana la urma, era Cristian Panait, un magistrat ce cunoscuse o ascensiune profesionala fulguranta "normal" sau suferea el de anumite dezechilibre mentale? Si, mai ales, se poate stabili un asemenea diagnostic dupa deces?

Acum cateva zile, un judecator oradean, Adrian Popa, a incercat sa se sinucida dupa ce fusese audiat la Parchetul General unde recunoscuse ca luase mita intr-un caz ce avea - se pare - legatura cu cel anchetat de Panait. Suferea oare si Adrian Popa de dezechilibre mentale? Era el depresiv? Popular: era el, ca si Panait, "plecat de acasa", "dus cu sorcova", pe scurt "nebun"? Sau fusese si el supus unor "presiuni"?

Cum se obisnuieste, chestiunea sinuciderii, suita fiind la ordinea zilei, a figurat pe agenda unor mai mult sau mai putin celebre talk-show-uri, realizate in compania unor mai mult sau mai putin celebri medici psihiatri, cu sau fara responsabilitati oficiale. Aproape totul mi s-a parut meschin, profund dezamagitor, ridicol prin pretiozitatea stupida a majoritatii vorbitorilor, ca si prin inadecvarea moderatorilor. Un singur exemplu: un psihiatru, invitat la un post de radio pentru tineret, a declarat inocent ca, daca odinioara sinuciderea putea servi la reabilitarea morala a cuiva dezonorat, astazi ea nu mai este decat o chestiune de psihopatologie. Chiar asa?

Oricat de decazuti am fi noi, "oamenii recenti" - vorba lui Patapievici -, sa nu mai existe chiar deloc astazi chestiuni de onoare pe care unii sa nu creada ca le pot dezlega altminteri decat platind de buna voie obolul lui Charon? Si in general, sa nu mai existe nimic altceva pentru a descrie sinuciderile decat psihopatologia?

De fapt, suspectez ca respectivul si onorabilul medic nu putea concepe ca cineva, sanatos fiind, sa-si ia voluntar viata. Pentru el, numai un psihic alterat, dezechilibrat, ori intunecat subit, poate alege moartea. Nu l-a intrebat nimeni ce parere are despre sinuciderea lui Irinel Liciu. Nu l-a intrebat nimeni ce parere are despre sinuciderea lui Arthur Koestler si a sotiei sale. Nu l-a intrebat nimeni ce parere are despre sinuciderea lui Pièrre Bérégovoy. Rataciri toate acestea? Dar, daca ar fi fost intrebat, oare ar fi putut el explica, prin "autopsie psihiatrica", de ce s-a sinucis Seneca? Ce pacat ca Nero nu dispunea de experti psihiatri, care sa intocmeasca fise clinice "post-mortem" pe care apoi sa le explice inept la Tuca-show! Si, mai ales: sunt oare psihotici ori depresivi cei care, sub ochii intregii lumi, se sinucid aruncand in aer autobuze, zgarie-nori ori baruri pline ochi de lume? Si, in general, cum ar putea fi toate aceste cazuri, atat de imens de diferite, de resortul psihopatologiei? Si, dincolo de toate: daca Panait era nebun, cum de a fost el lasat sa avansaze atat de sus in ierarhie? Desigur, cat timp traia, competentii nostri psihiatri il credeau normal. Atunci, care este valoarea predictiva a stiintei lor? Iar daca era totusi normal, atunci ei trebuie sa admita ca sinuciderea nu e neaparat psihoza sau depresie etc. Hotarat lucru, sinuciderea este un lucru prea serios pentru a fi lasata pe seama psihiatrilor, fie ei si unsi cu patalama de experti de catre Parchet sau de Institutul Medico-Legal!

Chestiunea principala care nu a fost nici macar schitata in aceste discutii este cea a normalitatii: cine este normal, cine nu si care sunt, care mai sunt criteriile normalitatii? In fond, traim intr-o lume unde barierele normalitatii au fost impinse cu mult mai departe decat se putea concepe fie si acum o jumatate de secol. In moralitate, in comportament, in profesiune, in viata sexuala se accepta astazi cu usurinta sau se pune cel mult pe seama unor oarecare excentricitati ceea ce odinioara ar fi constituit motiv de exclusiune sociala sau chiar ar fi condus la internare. Iar cat priveste sinuciderea, sa nu uitam de legalizarea recenta a eutanasiei voluntare asistate, in Olanda si in Belgia. Multi cred, si in strainatate, dar si la noi, si indiferent de ce spun legile sau bisericile, ca a ajuta un bolnav incurabil sa se sinucida, atunci cand acesta considera ca, pentru el, viata a devenit o degradare insuportabila, este un act caritabil si firesc. Dubla nebunie? Si apoi: psihiatria este departe de a avea statutul paradigmatic sigur nu numai al fizicii, dar chiar si al altor branse ale medicinii: numai in psihanaliza exista numeroase scoli care, de zeci de ani, se combat unele pe altele cu invesunare intr-un mod cu mult mai asemanator cu cel al unor secte gnostice decat al unor curente stiintifice. Dar daca expertizarea psihiatrica a unor oameni in viata, mai ales cand acestia se lanseaza brusc in activitati neasteptate, pune deja mari dificultati de intelegere si permite interpretari diverse, ce sa mai spunem despre o analiza ale carei date sunt culese numai de la rudele, cunostintele si colegii celui mort, aflati si ei sub socul sinuciderii neasteptate a acestuia si, deci, departe de impartialitate si obiectivitate?

Iar intrebarea privitoare la normalitate trebuie cu atat mai abitir pusa psihiatriei românesti. Cativa ani dupa 1989, cand amintirea abuzurilor psihiatrice - mai simplu, a internarii in aziluri psihiatrice a unor nonconformisti - nu se stersese, s-a mai intrebat de cateva ori in ce masura psihiatria româneasca are un concept adecvat vremurilor noastre despre normalitatea mentala si psihica, dar si in ce masura ea este independenta de definitiile politice ale normalitatii. Apoi totul a fost uitat, iar acum se pare ca societatea româneasca admite, fara discutie, ca unii dintre cei care stiu sa defineasca normalitatea mentala, inainte de 1989, internau la ordin. Nu stim aproape deloc in ce masura s-au schimbat standardele, metodele, conceptele, oamenii. Dar, judecand dupa conservatorismul obscurantist ce domneste in destule alte profesii academice, avem motive de ingrijorare.

Nu contest faptul ca exista boli mentale. Nu afirm, in maniera postmoderna, ca boala mentala este o constructie sociala. De asemenea, departe de mine gandul de a presupune conspiratii politice in orice sinucidere stranie. Dar presupozitia tacita sau explicita ca sinuciderea este, ca principiu, o manifestare de anormalitate psihica mi se pare inacceptabila.

In sfarsit, aceasta ocazie a aratat inca o data cat de inadecvat se dezbat la noi, in presa, la televiziune, chestiuni importante, mai ales atunci cand dezbaterea presupune si competente stiintifice. De-o parte stau "specialistii", adesea refuzati de darul, sau chiar si de bunavointa comunicarii cu aproapele, si care nu arareori sugereaza vocatia de a ascunde printre pliurile jargonului lor marturisirea onesta a propriilor indoieli si incertitudini. Dar pesemne ca a-ti recunoaste indoiala sau ignoranta este pentru "specialistul" român la fel de rusinos cum este pentru politicianul român a admite ca a luat decizii gresite. In razboiul dintre "imagine" (fie a unuia, fie a altuia) si adevar, ultimul n-are nici o sansa. De partea cealalta, sunt moderatorii, "oamenii de presa".

Daca "specialistii" nu pot sau nu vor sa comunice ce stiu (sau ce nu stiu), majoritatea gazetarilor nostri nu au ce sa comunice, dincolo de cateva scandaluri si barfe politice.

Pentru ei, ca si pentru tot mai multi dintre contemporanii acefalizati mediatic, verbul "a comunica" nu mai are complement direct. Iar daca "specialistii" isi dispretuiesc adesea interlocutorii care nu sunt "specialisti", gazetarii ii dispretuiesc pe "specialistii" ce nu pot fi interlocutori. Cat despre politicieni, fiindca sunt obligati sa recurga la serviciile ambilor, ii dispretuiesc din preaplinul inimii si pe unii, si pe ceilalti. Din intersectia acestor trei dispreturi, deopotriva de ridicole, deopotriva de periculoase, mai incercati, daca puteti, sa construiti "societatea civila"!

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22