Realism politic sau lașitate?

Marile puteri democratice ar trebui totuși să vorbească deschis și într-un glas, recunoscând că sunt prea divizate pentru a opri un război civil dezastruos, pentru a împiedica utilizarea armelor chimice, pentru a da un exemplu altor eventual interesați de asemenea arme.

Cei care s-au temut cumva – din diferite motive – de vreo intervenție americană sau chiar aliată în Siria pot dormi liniștiți. Nu prea sunt șanse – cel puțin deocamdată – pentru o astfel de intervenție. Un pre­șe­din­te Obama care se voia ferm, dar nu a reușit să fie decât dezamăgitor, a declarat sâmbătă mai întâi că Statele Unite „ar trebui să ac­ționeze militar“ (should take action), și nu că Statele Unite vor acționa militar; iar apoi că va trece chestiunea aprobării folosirii for­ței împotriva guvernului sirian, acuzat de a-și fi gazat populația civilă, pe seama Con­gresului. Or, Congresul va reveni din va­can­ță peste o săptămână, iar atunci nu e deloc sigur că va exista o susținere pentru inter­ven­ția armată, fie ea și limitată la 2-3 zile și, bineînțeles, fără trupe terestre. Exemplul parlamentului britanic, care i-a refuzat o astfel de intervenție lui David Cameron, poa­te fi contagios. De altfel, s-o admitem – cei care vor vota contra oricărei intervenții au de partea lor logica și realismul politic: 2-3 zile de intervenție aeriană nu l-ar răs­turna pe Assad de la putere și nu e clar care ar fi atunci „lecția“ pe care el sau alții ca el ar învăța-o pentru viitor. Iar dacă inter­ven­ția va fi de durată și masivă, rezultatul po­litic previzibil al ei nu pare a fi decât unul singur: înlocuirea unei bande de criminali (șiiți alawiți și „socialiști“ Baas) cu o altă ban­dă de criminali suniți fundamentaliști cu legături cu Al-Qaeda. Exemplele recente din Libia și Egipt arată că țările arabe deo­camdată înțeleg democrația numai, cel mult, ca persecutarea și privarea de drep­turi a minorităților, astfel că între un regim minoritar opresiv și un regim „popular“ la fel de opresiv răul mai mic nu pare a fi de­cât răul mai vechi.

De fapt, se găsesc tot felul de explicații de circumstanță pentru a sta deoparte, pentru că nu se spune popoarelor verde în față: îi lăsăm pe sirieni să se omoare între ei, cu bom­be, cu gaze și cu ce mai vor, până ce, după sute de mii de morți și milioane de refugiați, poate se vor potoli singuri, deoa­rece așa este logic și realist. De exemplu, se susține că nu există dovezi clare pentru fo­losirea armelor chimice; că și în Irak ser­vi­ciile americane au dat chix. (Argument în­doielnic, căci nimeni nu a contestat totuși că Irakul a folosit în anii ’90 arme chimice împotriva kurzilor și, mai înainte, împotriva iranienilor.) De ase­menea, se aruncă vina pe ruși, ca­re, în Consiliul de securitate ONU, se opun sistematic oricărei inter­ven­ții. Bineînțeles că rușii, mari susținători ai regimului Assad din vremea URSS, se vor opune continu. De ce i-ar pă­sa kaghebistului Putin de zecile de mii de sirieni omorâți, atunci când el i-a înecat în sânge pe ceceni, încă pe vremea când era prim-ministrul lui Elțîn? Totuși, în Kosovo, NATO a in­tervenit fără voia rușilor.

Marile puteri democratice ar trebui totuși să vorbească deschis și într-un glas, recunoscând că sunt prea divi­zate pentru a opri un război civil de­zastruos, pentru a împiedica utili­za­rea armelor chimice, pentru a da un exemplu altor eventual interesați de ase­menea arme. Ar trebui să spună po­pulațiilor că, dacă totuși s-ar mo­biliza și s-ar solidariza cu victimele, indiferent dacă ONU e de acord sau nu, măcar ar putea opri repede asa­sinarea copiilor, femeilor, a civililor în general, dar că, fie nu vor, vân­zând arme uneia din părți, fie sunt prea slabe și dependente de o opinie publică egoistă. Ar trebui să recu­noască deschis că riscul proliferării uti­lizării armelor de distrugere în masă crește necontenit din cauza inac­țiunii. Ar trebui, în fine, spus opi­niei publice că o împărțire a puterii în Siria de felul celei din Liban nu e un obiectiv imposibil pe termen ceva mai lung, chiar dacă nu e ceva ideal, dar că pe moment trebuie oprit răz­boiul civil.

Iar celor care vorbesc prea insistent de logică și de realism politic, ca scuză pentru a sta cu mâinile în­cru­cișate, ar trebui să li se aducă aminte că acestea sunt răi sfătuitori, așa cum s-a dovedit de mai multe ori când a fost vorba despre viețile a zeci și sute de mii de civili asasinați sau în pericol de a fi. Nu a refuzat, de exemplu, Papa Pius al XII-lea să condamne public și explicit Holo­caus­tul aflat în plină desfășurare, mai ales din cauza fricii de represalii din par­tea naziștilor la adresa Bisericii? Nu­mai că ceea ce pe atunci s-a numit „realism politic“, azi se numește „la­șitate“... //