De același autor
Raportul Comisiei prezidentiale condusa de prof. Mircea Miclea pune in mod just, cred, degetul pe rana invatamintului universitar, atunci cand constata ca principalele sale neajunsuri sunt dispersia fondurilor bugetare la un prea mare numar de universitati de stat, lipsa unei diferentieri ierarhice intre universitati si programe universitare, lipsa unor standarde de calitate si de evaluare, rolul minor al cercetarii universitare. Majoritatea sunt neajunsuri rediscutate de multe ori in ultimii ani, inclusiv in cadrul unor dezbateri gazduite de revista 22.
Si atunci, care sunt remediile? La aceasta autorii Raportului propun o serie de masuri, dintre care unele aproape ca nu mai au nevoie sa fie recomandate, cum ar fi: finantarea pe programe, si nu pe student; o diferentiere si o specializare a universitatilor, care sa puna accentul - unele - pe programe de licenta si master, altele - pe programe de master, doctorat si cercetare; o noua politica privind recrutarea tinerilor in universitati; flexibilizarea normelor individuale didactice si de cercetare; evaluarea peformantelor universitatilor; imbunatatirea managementului universitar..jpg)
Si atunci, cum vor putea fi introduce in modul cel mai optim aceste masuri, in asa fel incat ele sa dea intr-adevar rezultate si sa nu fie vorba - ca de atatea ori la noi - numai despre o reforma pe hartie?
Exista, cand e vorba despre reforma (si mai ales in mediul universitar), doua modalitati esentiale de actiune: reglementarea de sus si autoreformarea sistemului de jos. In primul caz, se confera statului dreptul si mijloacele de a actiona in numele interesului general. In cel de-al doilea, se lasa corpul universitar liber sa actioneze si sa-si creeze propriile structuri si forme de autogestiune si autocontrol. Reglementarea de sus este autoritara, dar - se crede - eficienta; reforma de jos salveaza autonomia universitara, dar e problematica sub raportul eficientei. Ce propune, asadar, Raportul?
Raportul pare sa se orienteze in mod decis inspre reforma de sus: el chiar declara ca nepotismul, spiritul de gasca, coruptia din numeroase universitati fac cu neputinta ca sistemul sa se reformeze de la sine si cere masuri de sus, reglementare legislativa si interventie a statului. Autorii declara ca universitatile au avut posibilitatea, dupa 1989, sa-si recruteze cadre de cea mai buna calitate fara amestecul ministerului si totusi au dat gres in foarte multe dintre cazuri, ceea ce poate fi citit ca o invitatie nemascata la interventionism ministerial. De asemenea, Raportul propune (la fel ca si proiectul de lege existent al invatamintului superior) inlocuirea sistemului colegial de conducere (alegerea rectorilor si decanilor de catre corpul academic) cu un sistem corporatist (desemnarea lor prin concurs pe post). E de crezut ca si in acest caz (chiar daca nu se spune explicit in Raport) rolul ministerului va fi important.
E adevarat ca Raportul vorbeste si despre autonomie universitara in ceea ce priveste recrutarea cadrelor, normarea lor si organizarea interna a universitatilor. Dar mi se pare clar ca, in conditiile in care managementul va fi de tip corporatist, va fi vorba nu despre autonomia universitatilor, ci despre autonomia managerilor universitatilor. Singura exceptie notabila de la acest concept al dirijismului universitar mi se pare a fi propunerea de a se desfiinta CNATDCU si de a se responsabiliza complet universitatile pentru numirile de conferentiari si profesori.
Asadar: se poate spera ca reforma, conceputa de Raport ca venind aproape in exclusivitate de sus, si corporatismul vor salva sistemul universitar românesc de mediocritate, ineficienta si coruptie? Sau este si aceasta o utopie, bine intentionata, desigur, dar nu lipsita de pericole?
Nu voi formula un raspuns net, dar voi pune cateva intrebari la care sper ca cei interesanti sa incerce sa raspunda intr-un fel sau intr-altul:
- Sistemul autonomiei universitare românesti si al conducerii colegiale a fost, intr-adevar, compromis in mare masura din cauza nepotismului, a "gastilor" si a coruptiei. Dar de ce nu se incearca repunerea pe picioare a sistemului printr-o legislatie care sa interzica riguros conflictele de interese si sa oblige la transparentizarea veniturilor celor cu functii de conducere, dar chiar - poate - si pe cele ale tuturor cadrelor universitare, dupa modelul parlamentului? Scandaluri, precum cele din mediul universitar clujean, de anul trecut, s-ar putea evita in acest fel.
- Pe ce ne bazam considerind ca forurile superioare stiu mai bine sa defineasca interesele universitatilor decat stiu universitatile insele?
- Cum vom putea sustrage mai ales deciziile strategice privitoare la ierarhizarea universitatilor de stat si particulare influentelor politice locale si nationale?
- In conditiile in care managementul societatilor cu capital de stat e in general defectuos, ce ne face sa credem ca el va functiona eficient in conditiile universitatilor noastre? De ce speram ca acesti manageri vor fi imuni la nepotism si la coruptie, atunci cand ei vor conduce in absenta unei forme oarecare de democratie universitara?
- Cine vor fi acesti manageri care vor deveni rectori si decani? Daca vor fi din afara mediului universitar, cum vor sti ei sa reprezinte universitatile si sa respecte mediul universitar? Daca vor fi din interiorul mediului universitar, de ce nu pot fi alesi mai degraba decat numiti? Si cine va alcatui comisiile de concurs si numire? Ministerul? Sindicatele? Industriile locale?
- In absenta CNATDCU, cum vom putea fi mai siguri decat acum ca conferentiarii si profesorii isi merita titlurile? Daca ne temem de impostura la nivelul facultatilor si al universitatilor, o vom reduce eliminind controlul acestui organism national, ce-i drept, criticabil, si lasind tocmai pe cei suspecti sa decida nestingheriti?
- Si, poate, intrebarea decisiva: lipsa de incredere (justificata partial) in capacitatea mediului universitar de a se autoreforma nu reduce la neant valoarea discursurilor despre autonomia universitara si despre responsabilitatea universitatilor in stabilirea propriilor programe si propria politica de cadre?
Obiectivele strategice sunt formulate corect si, cred, mai toata lumea va fi de acord cu ele. Problema e care vor fi mijloacele pe care le vom folosi. Deoarece, daca aceste mijloace nu vor fi adecvate, propunerile vor ramane doar pe hartie sau, poate si mai rau, vor conduce la remedii care vor agrava boala. Iar, pentru a fi adecvate, prima conditie e clarificarea semnificatiei propunerilor.
