De același autor
N-avem guvern, căzut de două luni prin moţiune de cenzură; n-avem buget, n-avem banii promişi de FMI, n-avem măsuri anticriză, n-avem ministru de interne (suspendat), ba constatăm că nici preşedinte nu vom avea prea curînd, de cînd PSD a cerut CCR anularea celui de-al doilea tur de scrutin. Aşadar, n-avem nici măcar democraţie, după cum clamează acum indignat PSD, fiindcă s-ar fi furat alegerile. Am totuşi o veste bună să vă dau: mai merg încă televiziunile. Care îl au la îndemînă pe Mircea Geoană.
Mi-e greu să înţeleg gradul de cinism, iresponsabilitate şi slăbiciune de caracter deopotrivă la care pot ajunge unii politicieni – şi mă refer aici în primul rînd la Mircea Geoană. El ştie bine că alegerile au fost, grosso modo, corecte, aşa cum au confirmat şi observatorii OSCE. Că s-a mai furat pe ici pe colo, că s-a dat mită electorală pe la ţară mai ales (cu rezultate efective discutabile), că s-au făcut chiar unele presiuni asupra oamenilor cum să voteze (iarăşi cu rezultate discutabile), e sigur.
Dar ambele mari partide au practicat acest sport urît în relativă egalitate – ceea ce e trist, dar nu schimbă scorul. Însă ideea că alegerile în ansamblu sînt fraudate, că peste 180.000 de voturi au fost alocate invers celor doi candidaţi e o aberaţie care sare în ochi. De ce PSD a tăcut ca peştele de-a lungul întregului proces electoral, dar şi mai tîrziu, în seara alegerilor, cînd se credea învingător? De ce reprezentanţii PSD din secţii au semnat, în marea lor majoritate, procesele verbale? De ce Geoană, cînd se credea preşedinte, a declarat alegerile „o victorie pentru democraţia românească”, iar a doua zi, le-a declarat fraudate? Şi mai ales, cum poate crede cineva că 10% din voturile din străinătate sînt multiple, după cum au declarat reprezentenţi ai PSD?
Cei de la PSD ne cred obnubilaţi mental? Dacă la Adîncata de Jos poţi obţine, poate, ca cineva să voteze de două ori cu o sticlă de ulei, un chil de orez şi 50 lei, îşi poate închipui cineva sănătos la minte că va obţine acelaşi rezultat la Paris sau Milano? A explodat, însă, cu acest prilej, ura veche a foştilor comunişti pentru românii „fugiţi”, pentru cei care „au ales libertatea”. Mai rămîne să le retragem dreptul la vot, după cum a propus, cu cinismul lui caracteristic, Adrian Năstase (care, altminteri, aproape că se bucura că „prostănacul” a pierdut alegerile)! Dar cînd trimit miliarde de euro anual în ţară, sînt buni „fugiţii”, nu-i aşa, tov. Năstase? Dacă e un loc unde s-a votat cu maximă corectitudine, locul acela e, probabil, tocmai străinătatea.
Şi de ce oare, dacă tot prevedeau de trei luni o fraudă masivă, au părăsit pesediştii guvernul, abandonînd chiar ministerele de interne şi de externe, implicate, după ei, în fraudă? Dacă erau atît de îngrijoraţi, de ce nu l-au înlocuit pe Nica? Ei bine, nu erau deloc îngrijoraţi; erau convinşi că maşina lor de propagandă îl va face pe zob pe Băsescu. Au dat greş.
Totuşi, de ce a acceptat Geoană tot acest joc absurd cu anularea alegerilor? Fiindcă a promis acum cîteva luni că îşi va da demisia din postul de preşedinte al partidului, dacă va pierde alegerile. Acum, dacă se recunoaşte învins, ştie ca va trebui să plece, sau va fi forţat de comilitoni să demisioneze. Ar avea o şansă, dacă poate susţine de aici înainte că el este adevăratul cîştigător şi că, fie şi dacă decizia CCR vine în favoarea lui Băsescu, aceasta a fost mai curînd politică decît strict juridică. Pe scurt, dacă urlă „fraudă”, poate rămîne înţepenit în fotoliul de preşedinte, în pofida gafelor lui, a aroganţei, a slăbiciunii, a lipsei de demnitate – căci numai un fotoliu ţine în viaţă un om lamentabil ca el. Dar ce spuneţi de asta voi, foşti prieteni liberali, care aţi votat cu Geoană? Recunoaşteţi în acest nimeni cu claxon pe promotorul „revoluţiei bunului simţ”?
Sînt convins că, în cîteva zile, CCR va valida alegerea lui Băsescu. Dar un rău major tot a fost făcut: s-a creeat senzaţia că nu cel ales are legitimitate, ci cel care zbiară cel mai tare „eu sînt preşedinte”!
În acest caz, chiar nu ştiu de ce mai avem nevoie de alegeri: mai bine ne desemnăm conducătorii după sondajele de opinie şi după ţipetele candidaţilor la televiziunile mogulilor. Sau, cel mai bine, îi punem să guverneze chiar pe moderatorii de talk-showuri – live şi în prime time. Sau pe mogulii înşişi, cînd tonomatele dau chix. De fapt, după cum merg lucrurile – guvern căzut, preşedinte nevalidat, buget lipsă, etc - nu sîntem deloc departe de această înţeleaptă soluţie...
