Tirania populară

Andrei Cornea 14.08.2012

De același autor

Puterea care batjocoreşte legea, încercând să modifice premisele unei consultări după ce aceasta s-a încheiat, e deja o tiranie sau visează la o tiranie, indiferent de acoperirea cu votul poporului.

Prezentul conflict politic şi legal ac­tu­a­li­zea­ză o veche dispută, existentă cel pu­ţin de la începutul secolului al XIX-lea, dacă nu de la sfârşitul celui anterior: ace­ea dintre regimul „popular“ sau „de­mo­cratic“ şi regimul liberal, republican sau constituţional. Pentru liberalii clasici, pre­cum „părinţii fondatori“ ai SUA ori Benjamin Constant, John Stuart Mill, Ale­xis de Tocqueville, dar şi, mai târziu, I.C Brătianu, absolutismul regilor era deja un fapt revolut, iar marea primejdie de­venise tirania populară, a democraţilor. Această formă de tiranie se instala prin referendumuri de consacrare a unei de­cizii deja luate de către putere, iar de­magogi iscusiţi, precum Napoleon al III-lea sau Al. I. Cuza, la noi, au ştiut să profite din plin de acest procedeu de le­gitimare „populară“. Inspiraţi de exem­plele antice – ale democraţiei directe şi totale, îndreptăţit criticată de Tucidide sau Aristotel –, vechii liberali au cons­truit cu prudenţă şi moderaţie ceea ce noi numim „statul de drept“, a cărui su­premaţie au afirmat-o răspicat împotriva pretenţiilor iacobine şi mai târziu so­cia­liste: democraţia, ca să nu devină tiranie populară, trebuie să fie limitată de Cons­tituţie, legi şi garanţii ale libertăţilor ci­vice, economice şi politice. Din păcate, în secolul XX, temerile lor s-au adeverit în numeroase cazuri: demagogi precum Hitler sau Mussolini au ajuns la putere susţinuţi de mase, în al doilea caz, iar în cazul primului, prin alegeri şi manevre par­lamentare, finalizate prin refe­ren­du­muri. Majorităţi relative (dacă nu ab­so­lute) au stat mereu în spatele unor re­gi­muri semifasciste sau social-fasciste, pre­cum regimul Peron din Argentina. „De­mocraţi“ şi „populari“ şi-au spus toţi conducătorii autoritari: de la cei din re­gimurile comuniste („democraţiile po­pu­lare“) până la cei din regimurile islamice; dar observaţi cât de puţine regimuri au îndrăznit să se numească pe sine „li­be­ra­le“. Iar recursul la referendumuri de con­sacrare n-a fost deloc o raritate: de la Na­poleon al III-lea la Hitler şi Carol al II-lea, „tirania populară“ a ştiut bine să-şi le­gitimeze loviturile de stat prin „con­sul­tări populare“ pe care apoi le câştiga sis­tematic cu scoruri masive.

Iată de ce argumentul USL că are în spa­te majoritatea parlamentului şi 7 mi­li­oa­ne de alegători care au spus „da“ de­miterii lui Traian Băsescu nu ar trebui să impresioneze pe nimeni şi cel mai pu­ţin pe judecătorii Curţii Cons­ti­tu­ţio­nale, cât şi pe adevăraţii liberali (în măsura în care aceştia ar vrea să se de­marce de paiaţele lui Crin An­to­nescu). Nu contest că USL are „po­porul“ (sau o parte majoritară a lui) în spate. Nu contest că ceilalţi sunt, deocamdată, în minoritate. Dar dacă vrem să ne ferim de o tiranie po­pu­lară (manipulată de altminteri de o oli­garhie restrânsă), trebuie să cer­ce­tăm un singur lucru: respectă aceşti oameni politici domnia legii şi statul de drept? Răspunsul este, hotărât, nu.

Au organizat un referendum pentru de­miterea preşedintelui. L-au or­ga­nizat pentru că au vrut, când au vrut şi fără să-i oblige nimeni. Trecem peste faptul că nu au găsit niciun ele­ment constituţional valabil. Trecem peste fraudele masive de la vot (urna mobilă, votul multiplu etc.). Ştiau ca­re este numărul de alegători de pe lis­te. Acesta era numărul oficial, pre­zen­tat de MAI, existent şi la alegerile lo­cale din iunie. În raport cu acest nu­măr, nu cu altul, nu au obţinut par­ticiparea necesară. Prin urmare, re­fe­rendumul este invalid. Asta e tot. Ori­ce discuţie legată de „ţara reală“, de „listele actualizate“, de „erate“ ale CCR, de „mini-recensăminte“, de „morţii care ar trebui scoşi de pe liste“, de votul românilor din stră­i­nătate e inutilă şi absurdă, pentru că ea are loc după încheierea re­fe­ren­du­mului. Puteau să facă aproape orice, dar cu condiţia să o facă înainte. Curtea Constituţională, intimidată şi divizată politic, a comis o imensă greş­eală, admiţând să amâne decizia. Faptul că un ministru de Interne îşi asuma cele 18 milioane de alegători, iar unul al Administraţiei publice nu, fără să ofere o altă cifră, era suficient pentru invalidare.

Prin urmare, ne pierdem în detalii şi dăm celor care au acaparat statul de drept o anumită legitimitate, ac­cep­tând să mai discutăm despre acest su­biect. Argumentul că „ţara reală“ a vo­tat majoritar împotriva lui Băsescu nu e decât o justificare pentru ve­le­i­tăţi autoritariste. Legea nu ştie de ma­jorităţi şi de minorităţi, dacă e ne­so­cotită. Iar puterea care batjocoreşte legea, încercând să modifice pre­mi­sele unei consultări după ce aceasta s-a încheiat, e deja o tiranie sau vi­sează la o tiranie, indiferent de aco­perirea cu votul poporului.

Pe vremuri, comuniştii acuzau ţările li­bere că sunt nişte „democraţii for­male“. Era, de fapt, un elogiu in­vo­luntar: în acele ţări legea şi justiţia contau, spre deosebire de ţările co­muniste, care nu-şi respectau nici mă­car propriile legi şi constituţii. Or, asta dorim şi noi, liberalii au­ten­tici, să devenim: o democraţie „for­mală“, şi nu una „populară“; voim un stat unde actele oficiale nu sunt modificate arbitrar şi post factum, aşa cum îi convine puterii de mo­ment, indiferent dacă aceasta invocă „poporul“ sau chiar îl are, vremelnic, proptit în spate. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22