De același autor
Cu toate marile lui defecte de caracter şi de comportament, Victor Ponta, ca prim-ministru, nu e cel mai mare rău ce ni se poate întâmpla.
Mutarea congresului Partidului Socialist European de la Bucureşti, unde era planificat să se ţină, la Bruxelles a reprezentat o puternică lovitură de imagine dată premierului Ponta. Oricât ar fi încercat acesta să explice că PSD, de fapt, a cerut schimbarea, pentru a menaja interesele electorale ale confraţilor germani, nimeni nu-l poate crede. De altminteri, chiar premierul a revenit, spunând că social-democraţii germani se simţeau foarte inconfortabili la Bucureşti, chipurile din pricina presei din ţara lor. Și a adăugat un lucru năucitor, dar în stilul USL deja devenit inconfundabil, că presa germană, când vorbeşte despre România cel puţin, utilizează foşti securişti infiltraţi din vremea lui Ceauşescu. Cât despre ceilalţi social-democraţi europeni, aceştia nu vor să se certe cu nemţii, că, de..., „Germania e Germania“.
Nu ştiu cine mai crede asemenea enormităţi. Sper, în această ordine de idei, ca măcar unii dintre intelectualii care acum câteva săptămâni adresau o scrisoare deschisă conducerii Uniunii Europene, în care susţineau poziţia USL şi cereau să fie ascultată şi vocea puterii (devenită şi a lor), să fi căpătat între timp unele îndoieli. A susţine chiar şi acum că poziţia responsabililor europeni, a presei internaţionale şi chiar a socialiştilor europeni se datorează „unor informaţii înşelătoare şi incomplete cu privire la adevărata natură a situaţiei din România“, cum se scria în scrisoare, e descalificant pentru orice minte lucidă şi critică – indiferent de ostilitatea pe care aceasta ar nutri-o pentru Traian Băsescu.
Dar probabil că prestigiul premierului nu a ajuns la nadir: se poate şi mai rău. De exemplu, e aproape sigur România va pierde trenul pentru „Schengen“ şi în această toamnă. Însă fluturarea posibilităţii, sugerate discret de Barroso, ca ţara noastră să fie decuplată de Bulgaria trebuie să fie un coşmar pentru premier.
Declinul continuu al prestigiului premierului nu este un lucru de care, pe de altă parte, ar trebui să ne bucurăm prea mult, în circumstanţele date. Într-adevăr, cu cât Ponta e mai ezitant, cu atât Antonescu devine mai radical. Primul se pierde într-un limbaj dublu, rupt între cerinţele europene şi cele ale Antenei 3, în vreme ce ultimul nu pare a avea nici cel mai mic interes să practice un limbaj nuanţat măcar. Dacă e adevărat că Ponta ar fi trimis celebrul SMS prin care PSD a asigurat cvorumul pentru citirea deciziei Curţii Constituţionale prin care preşedintele a revenit la Cotroceni, în timp ce liberalii erau dispuşi să amâne sine die această lectură indispensabilă procedural, faptul arată că jocul dublu al premierului nu ţine numai de fire, ci şi de circumstanţele contradictorii în care activează. El a explicat, de altfel, defensiv, la Antena 3, că presiunile economice şi politice din afară deveniseră enorme.
Adevărul este că USL a ajuns – în focul bătăliei contra lui Traian Băsescu – tot mai marcată de ascensiunea unei noi aripi radicale şi intransigente. În PNL aceasta are controlul cvasiabsolut; cât despre PC, el este identic cu această aripă. În PSD radicalismul încă nu e atât de puternic, iar dorinţa de „onorabilitate“ europeană nu a dispărut încă, dar mă tem că oameni de tipul lui Șova îşi aşteaptă şi aici rândul. Ideologia acestor radicali a devenit în ultimul timp tot mai apropiată de aceea a României Mari: antioccidentalism, antiamericanism, poziţii autohtoniste şi antimaghiare, ba chiar şi – dacă ne referim la Șova, preluat în guvern – negaţioniste. Acestor oameni le pasă tot mai puţin de „ce o să zică Europa“, iar derapajul lor în ireal în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale îi face să fie un pericol major la adresa României. Faptul că acum aceşti radicali, din PNL mai ales, flutură stindardul unei noi suspendări e logic din punctul lor de vedere: ei au nevoie neapărat de un inamic de calibru, iar PDL şi alianţa de dreapta care se formează în jurul lui nu par deocamdată să constituie un asemenea inamic. Aceşti politicieni – au spus-o şi alţii – nu au înţeles că nu mai sunt în opoziţie, deoarece, precum toţi radicalii şi extremiştii, ei nu pot supravieţui politic decât imaginând mereu inamici de distrus, iar revenirea lui Băsescu nu e un dezastru, cum au crezut unii, ci marea lor şansă de reîncărcare. Și să nu uităm că ei dispun şi de un electorat radicalizat şi furibund (nu sunt cele 7,4 milioane, dar tot sunt, probabil vreo 2) cuprinzând de la coafeze la profesori universitari şi pe care trebuie să-l ţină continuu „în priză“.
Pe de altă parte, poziţia lui Ponta este fragilizată şi de faptul că, în bună măsură, eşecul referendumului se datorează guvernului său, care, prin celebrul Memorandum, nu a furnizat alte cifre utilizabile ale populaţiei electorale a României decât cele furnizate mai devreme de ministrul Rus. Se aude deja că radicalii îi reproşează această slăbiciune.
În orice configuraţie politică viitoare ce va rezulta din alegeri, cred că trebuie ţinut seama de acest lucru: cu toate marile lui defecte de caracter şi de comportament, Victor Ponta, ca prim-ministru, nu e cel mai mare rău ce ni se poate întâmpla; iar destabilizarea şi eliminarea lui nu cred că vor avea efecte benefice: radicalismul isteric al lui Antonescu (cu tot ceea ce el are în spate ca suport logistic şi mediatic în trustul Intact), care i-a molipsit cu fanatism şi extremism politic pe destui susţinători, mi se pare o mult mai mare primejdie. //
