Un premier tot mai fragilizat. Cine câştigă?

Cu toate marile lui defecte de caracter şi de comportament, Victor Ponta, ca prim-ministru, nu e cel mai mare rău ce ni se poate întâmpla.

Mutarea congresului Partidului Socialist Eu­ro­pean de la Bucureşti, unde era planificat să se ţină, la Bruxelles a reprezentat o puternică lo­vitură de imagine dată premierului Ponta. Ori­cât ar fi încercat acesta să explice că PSD, de fapt, a cerut schimbarea, pentru a menaja in­teresele electorale ale confraţilor germani, ni­meni nu-l poate crede. De altminteri, chiar pre­mierul a revenit, spunând că social-democraţii germani se simţeau foarte inconfortabili la Bu­cureşti, chipurile din pricina presei din ţara lor. Și a adăugat un lucru năucitor, dar în stilul USL deja devenit inconfundabil, că presa germană, când vorbeşte despre România cel puţin, uti­li­zează foşti securişti infiltraţi din vremea lui Cea­uşescu. Cât despre ceilalţi social-democraţi eu­ropeni, aceştia nu vor să se certe cu nemţii, că, de..., „Germania e Germania“.

Nu ştiu cine mai crede asemenea enormităţi. Sper, în această ordine de idei, ca măcar unii dintre intelectualii care acum câteva săptămâni adresau o scrisoare deschisă conducerii Uniunii Europene, în care susţineau poziţia USL şi ce­reau să fie ascultată şi vocea puterii (devenită şi a lor), să fi căpătat între timp unele îndoieli. A susţine chiar şi acum că poziţia responsabililor europeni, a presei internaţionale şi chiar a so­ci­a­liştilor europeni se datorează „unor informaţii în­şelătoare şi incomplete cu privire la ade­vă­rata natură a situaţiei din România“, cum se scria în scrisoare, e descalificant pentru orice min­te lucidă şi critică – indiferent de ostilitatea pe care aceasta ar nutri-o pentru Traian Bă­ses­cu.

Dar probabil că prestigiul premierului nu a ajuns la nadir: se poate şi mai rău. De exemplu, e aproape sigur România va pierde trenul pen­tru „Schengen“ şi în această toamnă. Însă flu­turarea posibilităţii, sugerate discret de Barroso, ca ţara noastră să fie decuplată de Bulgaria tre­buie să fie un coşmar pentru premier.

Declinul continuu al prestigiului premierului nu este un lucru de care, pe de altă parte, ar trebui să ne bucurăm prea mult, în circumstanţele da­te. Într-adevăr, cu cât Ponta e mai ezitant, cu atât Antonescu devine mai radical. Primul se pier­de într-un limbaj dublu, rupt între cerinţele europene şi cele ale Antenei 3, în vreme ce ul­timul nu pare a avea nici cel mai mic interes să practice un limbaj nuanţat măcar. Dacă e ade­vărat că Ponta ar fi trimis celebrul SMS prin ca­re PSD a asigurat cvorumul pentru citirea de­ci­ziei Curţii Constituţionale prin care preşedintele a revenit la Cotroceni, în timp ce liberalii erau dispuşi să amâne sine die această lectură in­dis­pensabilă procedural, faptul arată că jocul dublu al premierului nu ţine numai de fire, ci şi de circumstanţele contradictorii în care activează. El a explicat, de altfel, defensiv, la Antena 3, că pre­siunile economice şi politice din afa­ră deveniseră enorme.

Adevărul este că USL a ajuns – în fo­cul bătăliei contra lui Traian Băsescu – tot mai marcată de ascensiunea unei noi aripi radicale şi in­tran­si­gente. În PNL aceasta are controlul cvasiabsolut; cât despre PC, el este identic cu această aripă. În PSD ra­dicalismul încă nu e atât de puternic, iar dorinţa de „onorabilitate“ euro­peană nu a dispărut încă, dar mă tem că oameni de tipul lui Șova îşi aşteaptă şi aici rândul. Ideologia acestor radicali a devenit în ultimul timp tot mai apropiată de aceea a Ro­mâniei Mari: antioccidentalism, an­tiamericanism, poziţii autohtoniste şi antimaghiare, ba chiar şi – dacă ne re­ferim la Șova, preluat în guvern – negaţioniste. Acestor oameni le pasă tot mai puţin de „ce o să zică Eu­ropa“, iar derapajul lor în ireal în ce­ea ce priveşte relaţiile internaţionale îi face să fie un pericol major la adresa României. Faptul că acum aceşti radicali, din PNL mai ales, flu­tură stindardul unei noi suspendări e logic din punctul lor de vedere: ei au nevoie neapărat de un inamic de calibru, iar PDL şi alianţa de dreapta care se formează în jurul lui nu par de­ocamdată să constituie un ase­me­nea inamic. Aceşti politicieni – au spus-o şi alţii – nu au înţeles că nu mai sunt în opoziţie, deoarece, pre­cum toţi radicalii şi extremiştii, ei nu pot supravieţui politic decât ima­gi­nând mereu inamici de distrus, iar revenirea lui Băsescu nu e un de­zas­tru, cum au crezut unii, ci marea lor şansă de reîncărcare. Și să nu uităm că ei dispun şi de un electorat ra­dicalizat şi furibund (nu sunt cele 7,4 milioane, dar tot sunt, probabil vreo 2) cuprinzând de la coafeze la pro­fesori universitari şi pe care trebuie să-l ţină continuu „în priză“.

Pe de altă parte, poziţia lui Ponta es­te fragilizată şi de faptul că, în bună măsură, eşecul referendumului se da­torează guvernului său, care, prin celebrul Memorandum, nu a furnizat alte cifre utilizabile ale populaţiei elec­torale a României decât cele fur­nizate mai devreme de ministrul Rus. Se aude deja că radicalii îi re­proşează această slăbiciune.

În orice configuraţie politică viitoare ce va rezulta din alegeri, cred că tre­buie ţinut seama de acest lucru: cu toate marile lui defecte de caracter şi de comportament, Victor Ponta, ca prim-ministru, nu e cel mai mare rău ce ni se poate întâmpla; iar des­tabilizarea şi eliminarea lui nu cred că vor avea efecte benefice: ra­di­ca­lismul isteric al lui Antonescu (cu tot ceea ce el are în spate ca suport lo­gistic şi mediatic în trustul Intact), ca­re i-a molipsit cu fanatism şi ex­tremism politic pe destui susţinători, mi se pare o mult mai mare pri­mejdie. //