De același autor
Mărturisesc că, acum ceva vreme, nu-mi închipuiam că alegerile din 2009 vor fi dominate de atâta patimă şi mai ales de ură. Nu chestiuni economice fundamentale, nu planuri pentru restructurarea statului sau a instituţiilor au determinat, în fapt, opţiunile majorităţii publicului, ci decizia pasională de a fi „pro“ sau „anti“ Băsescu.
E adevărat că Băsescu nu e un om care să lase indiferent pe aproape nimeni, dar declanşarea atâtor sentimente contrare nu-i poate fi numai lui imputată. S-ar părea, în orice caz, că, o dată la aproximativ 20 de ani, societatea românească, pentru a-şi exorciza frustrările acumulate, are nevoie de un exerciţiu de ură şi de ponegrire deşănţată – ură de sine, poate, mai degrabă – pe care o revarsă asupra unui personaj public notoriu. În 1990, ura se revărsa asupra lui Corneliu Coposu, a altor lideri ai opoziţiei sau a participanţilor la „Piaţa Universităţii“. Astăzi, ea s-a focalizat pe persoana preşedintelui reales, dar şi pe aceea a unor susţinători ai săi. Geoană şi Antonescu pot fi dispreţuiţi, dar să recunoaştem: nimeni nu-i poate urî. De acest ultim privilegiu se bucură numai Băsescu.
Dar lucrul cel mai straniu nu este patima publicului, ci aceea a politicienilor. De la ei te-ai fi aşteptat, odată trecută campania electorală, la raţionalitate şi pragmatism. Or, văzând la televizor chipul resentimentar al lui Crin Antonescu, prezent la Cotroceni la discuţiile cu şeful statului, auzindu-i frazele casante, ce vădeau îngâmfare şi ură, m-am îngrozit.
M-am îngrozit, pe de altă parte, dându-mi seama că istoria cu fraudarea alegerilor lansată de Geoană a fost nu doar un calcul pentru a nu demisiona, aşa cum promisese în caz de eşec, ci expresia autentică a pasiunii unui om care îl urăşte pe cel pe care îl consideră a fi fost cauza umilirii sale. La ură s-a răspuns, dacă nu tot prin ură, măcar prin dispreţ înfumurat: PD-L, crezându-se mult mai mare şi mai important decât este, nu pare să fi făcut nicio minimă încercare de a aduce şi câteva figuri noi printre miniştrii săi din noul guvern Boc. (Până şi pe Liviu Negoiţă l-a trimis din nou la Sectorul 3.) Ştiu că, practic, nu se puteau face prea multe schimbări, dar păstrarea intactă a eternei garnituri Blaga, Berceanu, Videanu, Udrea ţine şi de hotărârea pătimaşă de a răspunde celor care i-au contestat cu ură prin dispreţul învingătorului.
Există totuşi şi câteva personaje care par să-şi fi păstrat capul limpede: UDMR mai întâi, care, spre lauda ei, nu are uri şi resentimente, ci numai interese. Apoi câţiva politicieni marginalizaţi în partidele lor – Tăriceanu, Oprişan, Mitrea, care s-au adăugat mai vechilor „independenţi“ conduşi de Gabriel Oprea. Apoi Marian Sârbu, care era cât pe-aci să răspundă invitaţiei de a fi ministrul Muncii, dacă nu-l oprea partidul. Acuzele că sunt trădători sau pe aproape nu au întârziat. Îi prefer însă pe trădători fanaticilor: primii sunt predictibili, în vreme ce ultimii au capacitatea de a ruina totul pentru a-şi descărca pulsiunile.
În sfârşit, cred, Traian Băsescu: la întâlnirea cu Antonescu şi Geoană şi-a păstrat sângele rece, deşi i s-a comunicat cu aroganţă de către primul că este un „pericol la adresa statului de drept“. A răspuns prudent şi calm. Apoi, neavând altă soluţie, în criză de timp, fără guvern, fără buget, fără bani de la FMI, a făcut unicul lucru rezonabil: l-a nominalizat din nou pe devotatul şi harnicul Boc prim-ministru, dar şi-a rezervat dreptul de a-şi numi trei oameni fideli lui, şi nu PD-L-ului, în domenii importante pe care doreşte să le controleze direct prin CSAT: Sebastian Vlădescu la Finanţe, Teodor Baconschi la Externe, Gabriel Oprea la Apărare. Mai mult, l-a înlocuit, în ultimul moment, la Educaţie pe greu digerabilul fost sindicalist Cătălin Croitoru, propus de partid, cu un tânăr savant, Daniel Funeriu. În felul acesta, Băsescu semnalează limpede că interesele sale şi cele ale baronilor PD-L nu mai coincid şi că, mai mult, ar putea să se despartă în destule situaţii. Oricum, Băsescu pare să-şi urmeze raţional interesele proprii, în vreme ce, de pildă, Antonescu sacrifică interesele proprii şi ale PNL urii pentru Băsescu şi megalomaniei de a fi prim-ministru.
Politica se face cu interese. Iar interesele, cel puţin, pot fi cuantificate, negociate, prevăzute şi, de aceea, sunt raţionale. Ura şi dispreţul (ca şi iubirea) debordează orice calcul, deformează orice plan, anulează orice predicţie. Dar ce vom spune despre idealuri? Nu ar trebui ca omul politic să aibă şi idealuri? Desigur, dar nu sacrificând interesele. Adăugarea idealurilor dă marea politică, iar pierderea lor - o politică mioapă. Însă cu idealuri fără interese trecem dincolo de politică; iar cu pasiuni contrare chiar intereselor – dincoace. //
