Vântul dinspre Apus bate slab

UE este, în acest moment, bolnavă, având preocupări existenţiale, am zice, în zona euro. În general, capacitatea ei şi a marilor puteri democratice de a presa România este, în acest moment, relativ redusă.

În ultima lună şi jumătate, noi, cei care ridicăm vocea împotriva abuzurilor şi ilegalităţilor de tot felul comise de noua pu­tere, ne-am simţit încurajaţi şi re­con­fortaţi de articolele în ge­neral extrem de critice la adresa USL apărute în ma­rea presă internaţională, cât şi de reacţiile dure faţă de guvernul român ale unor importanţi lideri eu­ropeni, precum Angela Mer­kel, ori a unor înalţi responsabili europeni, pre­cum preşedintele CE, José Manuel Barroso, sau comisarul pentru jus­tiţie şi drepturi fundamentale, Viviane Reding. Ni s-a părut adesea că guvernarea Ponta-Antonescu a fost prinsă pe picior greşit, că, încercând să forţeze Cons­ti­tu­ţia, să abuzeze de ordonanţe de urgenţă şi să-l demită pe preşedintele Băsescu într-o manieră expeditivă şi la limita legii, ea a subestimat reacţia europeană, dar şi pe cea americană.

Vreau să avertizez în rândurile de mai jos îm­potriva unor iluzii. Desigur, reacţii au fost şi, unele dintre ele – importante. Es­te foarte probabil că, în absenţa lor, pu­terea i-ar fi demis pe unii dintre jude­că­torii Curţii Constituţionale şi că re­fe­ren­dumul s-ar fi desfăşurat fără prag de va­lidare. Cu toate astea, documentul recent semnat de liderii USL cu colonelul Dogaru arată că, dacă acceptarea unor cerinţe ale UE a reprezentat o retragere, ea a fost nu­mai tactică şi că se va reveni la asaltul unor instituţii precum CCR, DNA, ANI sau CNSAS, îndată ce vor exista oportunităţi. Cum de şi-a permis USL să sfideze tocmai într-un asemenea moment Comisia Eu­ro­peană? Prostie, nepricepere, ignoranţa re­gulilor diplomaţiei? Poate, în termeni, în­tr-o anumită măsură. Dar sfidarea în sine nu e nici o prostie, nici act necugetat. Ea se bazează pe o analiză perfect raţională: UE este, în acest moment, bolnavă, având preocupări existenţiale, am zice, în zona euro. În general, capacitatea ei şi a ma­ri­lor puteri democratice de a presa Ro­mânia este, în acest moment, relativ redusă.

Să privim lucrurile într-o perspectivă mai largă: România nu a rezistat niciodată cu­rentului politic dominant în zona noastră: a fost liberală, atunci când guvernele occi­dentale erau astfel, a fost fascistă, când zo­na a fost dominată de puteri fasciste, a de­venit comunistă, când, vorba lui Mao, vân­tul a suflat dinspre Răsărit. În fine, s-a orientat, mai uşor sau mai greu, spre un sistem democrat-liberal, odată cu fali­men­tul comunismului, şi a intrat în NATO şi UE, fiindcă vântul dinspre Apus a devenit predominant. În fapt, oligarhia ro­mâ­neas­că nu s-a preocupat niciodată excesiv de valori sau de cine stăpâneşte lumea, cu condiţia să-şi poată menaja un spaţiu au­tonom intern, care să-i permită per­pe­tu­area la putere.

Or, această oligarhie – reprezentată politic acum prin parlamentul care l-a suspendat pe Traian Băsescu – constată, spre sa­tis­facţia ei, că vântul dinspre Vest, chiar da­că nu a contenit, bate mai slab: di­fi­cul­tăţile UE, ba chiar previziunile sumbre pri­vind viitorul ei, criza economică mon­di­ală, dar şi succesul economic al Chinei în­cep să pună în discuţie supremaţia Oc­ci­dentului, atât de sigură până acum câţiva ani. Mai întâi, Occidentul este copleşit de sarcina de a face faţă crizei datoriilor. Apoi e divizat: anumite ţări UE au devenit tot mai vocale în a critica „hegemonia“ germană. În acest sens, se poate nota, de pildă, că reacţiile la ceea ce mulţi au numit „puciul USL“ au fost aproape ine­xistente din partea gu­ver­nului francez. Iar asta pro­babil că nu se datorează numai faptului că noul preşedinte francez e socialist, ci su­gerează, mai grav, un început de gripare a motorului franco-german, în condiţiile în care reacţia oficială germană a fost pu­ter­nică. Ce să mai vorbim despre tăcerea al­tor state sudice, precum Italia sau Spania, ale căror probleme economice interne aproa­pe că le fac insensibile la ceea ce se în­tâmplă în România? A existat, ce-i drept, o reacţie viguroasă a ambasadorului SUA. Dar puterea de la Bucureşti are un atu pe care îl poate folosi spre a obţine o poziţie mai conciliantă a Americii: scutul antirachetă, atât de detestat de Rusia.

În aceste condiţii de mare slăbiciune a UE şi chiar a NATO, cred că noua putere de la Bucureşti se gândeşte să reînnoade vechea politică de „independenţă“ a lui Cea­u­şes­cu: adică, folosindu-se de rivalităţile din­tre blocuri şi puteri, rămânând totuşi, pru­dent, într-unul din aceste blocuri (pe vre­muri Pactul de la Varşovia, acum NATO şi UE), să-şi afirme o poziţie oarecum ex­centrică. Scopul? Mai mult spaţiu de ma­nevră care să-i asigure, pe termen in­definit, păstrarea puterii şi controlul ace­lor forţe de tip liberal şi democratic care doresc spargerea monopolului ei şi o bună funcţionare a statului de drept.

Iată de ce ar fi iluzoriu să credem că „Eu­ropa ne va salva“ de USL. Până la urmă, Comisia Europeană „va înghiţi hapul“, aşa cum aproape l-a înghiţit şi în privinţa Ungariei. Criticile vor continua, vor fi mo­nitorizări, rapoarte MCV negative, dar mă­suri radicale nu vor fi, căci de fapt – cum se ştie bine – ele sunt ca şi imposibile, deoarece trebuie luate prin consens de toţi liderii europeni, dintre care marea majoritate au rămas tăcuţi în ultimul timp în ceea ce priveşte tulburările politice de la Bucureşti.

Să nu uităm, pe de altă parte, că poziţiile na­ţionaliste (deopotrivă politice şi eco­no­mice) adoptate în ultimul timp de mai mulţi lideri USL sunt împărtăşite de multe partide populiste şi naţionaliste din Eu­ro­pa, a căror audienţă populară a fost mult sporită de criza economică. Departe de a ajunge izolată în forurile europene, Ro­mâ­nia uselistă ar putea – cu ceva abilitate – să-şi găsească aliaţi.

Şi, bineînţeles, nu putem ignora rolul Ru­siei în această reorientare: proa­meri­ca­nis­mul viguros al preşedintelui Băsescu pare să fi făcut loc deja unor poziţii mult mai conciliante faţă de Rusia. Probabil că pu­terea de la Bucureşti speră la anumite avan­taje economice. Dacă le va avea sau nu nu ştie nimeni încă; dar e clar că există aici un spaţiu de manevră pe care, în condiţiile declinului UE, guvernarea ro­mânească îl va explora cu atenţie. Care va fi preţul nu ştim; dar e sigur că nu avansul democraţiei! //