De același autor
Prin vara lui 2001, cu foarte putina vreme înainte de atentatele al-Qaeda de la New York, Henry Kissinger se întreba într-o carte prea putin citita la noi daca America are nevoie de o politica externa. La noua luni de la victoria electorala a lui Traian Basescu îmi vine, din pacate, sa ma întreb daca Romania chiar are o politica externa. Inceputul în forta al noului presedinte, pe care destui îl credeau un novice în materie de relatii internationale, a uimit pe multi si a încantat pe putinii analisti lucizi care întelegeau ca, dupa terminarea negocierilor de aderare la UE, trebuie cautat un nou camp de influenta si actiune pentru politica Bucurestiului. Prin februarie-martie, presedintele se întalnea în cateva saptamani cu George Bush, Vladimir Putin, Gerhard Schroeder, Jacques Chirac, Viktor Iuscenko si vizita Japonia. Tot pe atunci era anuntata o îndrazneata strategie de securitate nationala, centrata din punct de vedere actional pe obtinerea unor aranjamente bilaterale de securitate cu Statele Unite si Marea Britanie (faimoasa “axa”).
Ea ar fi urmat sa sustina actiunile preventive împotriva terorismului, desfasurate nu cum prea multi experti improvizati s-au grabit sa afirme, de capul nostru, ci în cadrul unor “coalitii de vointa”, formula privilegiata de administratia americana în ultimii patru ani. Mai mult, securitatea Romaniei era vazuta ca dependenta de rezolvarea conflictelor înghetate din spatiul fostei Uniuni Sovietice, cu un accent deosebit pe chestiunea transnistreana. Romania ar fi urmat sa constituie un stat-pivot la Marea Neagra, jucand aici rolul pe care Polonia îl are în nordul si centrul spatiului ex-sovietic: exportator de securitate, încredere si valori ale democratiei liberale.
Ce se întampla de atunci? Politica externa pare sa fi intrat într-un con de umbra foarte larg, din care mai nimic nu pare sa o scoata. Din cand în cand, vreun oficial se mai chinuie sa dea asigurari ca aderarea la Uniunea Europeana se va produce la 1 ianuarie 2007, si nu cu unul sau mai multi ani mai tarziu. In rest, tacere atat în presa, cat si dinspre mediile oficiale. Care sa fie cauzele acestei taceri? E usor sa ne îndreptam spre cauzele care tin de politica interna a tarii. Inundatiile întinse pe parcursul a patru luni au canalizat majoritatea energiilor mediatice si de guvernare înspre ele. Confruntate cu spectacolul morbido-apocaliptic al acestora, guvernantii si ziaristii s-au concentrat, natural, spre locurile de maxima vizibilitate. Alta parte a energiilor nationale s-a scurs înspre framantarile politice interne. Atentatorii londonezi au avut nefericita inspiratie sa-si detoneze rucsacele ucigase exact în ziua în care d-l Tariceanu îsi anunta intentia de a demisiona, astfel ca atentia s-a îndreptat spre posibila cadere a guvernului si alegerile anticipate. Calculele politice ducand la amanarea schimbarii Cabinetului, atentia a ramas fixata pe remaniere si pe schimbarea presedintilor Camerelor Legislativului. La cauzele interne ar fi poate de adaugat activitatea nu prea spectaculoasa a titularului Externelor. Domnul Ungureanu este, la fel ca destui predecesori ai sai, un intelectual rasat si inteligent. Din pacate (si tot la fel ca destui predecesori), ministrul pare lipsit de energia necesara pentru a structura una din cele mai conservatoare sectiuni ale birocratiei romanesti. D-l Ungureanu este, cel putin pana în acest moment, mai degraba un diplomat decat un guvernant, si aici seamana prea mult cu cel pe care l-a înlocuit în scaunul din Aleea Modrogan, Mircea Geoana.
Daca doar mass-media nu ar mai fi dat atentie politicii externe, lucrurile n-ar fi fost grave, dar problema generala este daca autoritatile aloca atentia necesara acesteia si îsi iau în serios treaba. Or, aici trebuie sa amintesc cateva cauze externe ale domolirii avantului primavaratic al politicii externe a Bucurestiului. Intai, spatiul ex-sovietic este ceva mai contestat de marile puteri vest-europene si de Rusia decat îsi închipuiau decidentii politici romani. Rusia a reactionat previzibil la presiunile vestice în “vecinatatea sa apropiata”, retragandu-se din Georgia, dar amenintand-o prin intermediul Osetiei, presand Bielorusia sa se îndrepte mai rapid spre unificare, punand din nou pe tapet problema Crimeii în defavoarea Ucrainei si convingand unele state central-asiatice sa ceara retragerea fortelor armate occidentale de pe teritoriul lor. Ea si-a flexat bratul armat executand în august ample manevre militare împreuna cu China si, cat se poate de recent, a condamnat “actiunile destabilizatoare” ale Occidentului în spatiul Comunitatii Statelor Independente. In al doilea rand, vecinii estici pe care presedintele a încercat sa îi “capaciteze” în primavara nu i-au confirmat asteptarile. Ucraina lui Iuscenko nu doar ca mai are mult pana la a deveni un stat democratic cu serioase aspiratii europene, dar nici macar nu se dovedeste un bun vecin, ceea ce a dus la începerea actiunii intentate de Bucuresti la Curtea de la Haga. Moldova unui Voronin, cam prea de putina vreme convertit la valorile vest-europene, ar face orice ca integrarea ei în Occident sa treaca pe oriunde, dar nu prin Romania. Inteligenta idee de a redeveni parte a procesului de negociere privind Transnistria pare sa se fi împotmolit. In al treilea rand, dupa cum ar fi fost usor de asteptat, Washingtonul si Londra nu au luat deloc în serios ideea unei axe care sa implice ceva mai mult decat aprofundarea relatiilor multilaterale prin intermediul NATO si a celor bilaterale prin parteneriatele strategice. Mai mult, discursul legat de actiunile preventive sau de coalitiile de vointa este trecut acum în rezerva, prevaland abordarile multilaterale, dupa cum negocierile cu Coreea de Nord sau Iranul dovedesc cu prisosinta.
Noi energii trebuie investite, atat de catre guvernanti, cat si de comunitatea academica si de catre presa în structurarea politicii externe a Romaniei. Intr-o societate atat de mult dependenta de figura liderului politic, nu ne ramane sa speram decat ca, odata eliberat de cele mai presante griji politice interne, presedintele va da tonul atat unei dezbateri, cat si unei politici externe coerente si realiste. Iar daca va face aceasta prin elaborarea si publicarea cat mai rapida a unei strategii de securitate nationala supuse dezbaterii publice, lucrurile nu vor putea decat sa mearga bine pentru letargica politica externa romaneasca.
