De același autor
Una dintre cele mai inselatoare perspective asupra conflictului din Orient e cea care deosebeste mai multe razboaie si perioade de pace purtate dupa 1948. In realitate, intreaga chestiune orientala e simpla: acceptarea sau nu de catre statele si miscarile politice arabe a existentei statului Israel in granitele in care a fost infiintat de catre ONU in 1948. De-a lungul deceniilor, numarul statelor si gruparilor care se opun existentei Israelului nu a facut decat sa scada, direct proportional cu numarul victoriilor militare israeliene. In momentul de fata, Egiptul, Iordania, Autoritatea Palestiniana si chiar Siria nu mai urmaresc distrugerea statului Israel, ci existenta lui in paralel cu un stat palestinian care ar cuprinde Fasia Gaza, Cisiordania si partea de rasarit a Ierusalimului.
Destule miscari politice arabe se opun inca acestei perspective. "Partidul lui Dumnezeu", Hezbollah, grupare libaneza siita fondata cu fonduri si arme iraniene in lunile care au urmat razboiului siriano-israelian din 1982, este poate cea mai puternica dintre aceste formatiuni. In anii scursi de la retragerea Israelului din Liban, operatiune terminata in 2000, Hezbollah a repurtat cateva succese insemnate: a devenit aproape stat, ocupand militar si administrand politic sudul Libanului, si si-a afirmat pozitia de putere participand la coalitia de guvernare de la Beirut. Per ansamblu, pozitia sa si a gruparilor active antiisraeliene nu a facut decat sa se deterioreze. Nici macar a doua intifada sau victoria Hamas in alegerile palestiniene nu au reusit sa schimbe intelegerea de ansamblu intre Tel Aviv si Autoritatea Palestiniana. Infrangerea Irakului din 2003 a basculat Libia spre o pozitie prooccidentala. Actiunea hotarata a marilor puteri privind potentialul nuclear al Iranului baga Teheranul in corzi. In fine, concluziile comisiei ONU dupa care regimul de la Damasc se face in mare masura vinovat de asasinarea fostului premier libanez Rafik Hariri au dus la retragerea trupelor acestei tari din Liban in 2005. Altfel spus, Hezbollahul si prietenii sai nu se afla pe val. Desi propaganda extremistilor arabi spune de decenii acelasi lucru: distrugeti entitatea sionista sprijinita de Marele Satan, Statele Unite ale Americii, apelul lor are mult prea putin succes.
Din acest punct de vedere, reactiile Hezbollahului care au dus la actiunile militare ale Israelului pe teritoriul libanez pot fi intelese ca o strategie a recastigarii influentei gruparilor antiisraeliene in sanul lumii arabe. Nu este, de asemenea, exclus ca actiunile sale sa fie mai putin rezultatul unor decizii luate de liderul sau, Said Hassan Nasrallah, cat impulsul patronilor sai economici si militari, Siria si Iranul. Tine aproape de notorietate faptul ca Siria s-a aflat in spatele miscarilor de protest din primavara care vizau caricaturile profetului Mahomed aparute in cateva ziare obscure din Europa nordica, in contextul in care era din ce in ce mai serios presata sa-si recunoasca vina in asasinarea lui Hariri si in sprijinul acordat insurgentilor din Irak. Iranul, confruntat cu actiunea marilor puteri, care au ajuns la inceputul lui iunie, la Viena, la un acord in privinta programului sau nuclear, ar putea avea de castigat de pe urma mutarii atentiei cancelariilor occidentale spre o alta zona.
Miscarile Hezbollahului nu au fost catusi de putin inocente si nici macar inovative: invadarea Libanului de catre Israel a fost provocata si in alte randuri prin incursiuni ale unor militii arabe pe teritoriul statului evreu, raiduri soldate cu rapiri si asasinate in randul cetatenilor sai. Singura parte inovativa a actiunilor militiei siite consta in folosirea unor rachete Katiusa modificate, care pot atinge orase situate in adancimea statului Israel, precum portul Haifa. Ineficienta tirurilor de rachete este insa evidenta: in zilele de bombardament intens, in care se trageau 130-140 de proiectile, nu au fost ranite mai mult de 4-5 persoane. Actiunile israeliene dau seama de profesionalismul celei mai bune armate din Orient: blocada aeriana si maritima combinata cu bombardamente de precizie, actiuni ale fortelor de elita la sol, prevenirea populatiei civile asupra invaziei iminente au fost perfect executate si adecvate scopului politic, care poate merge de la o slabire categorica a Hezbollah pana la distrugerea sau alungarea sa din Liban, dupa modelul exersat impotriva Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei in 1982. Elita politica de la Tel Aviv urmareste doua seturi de scopuri: cele militare vizeaza indepartarea pentru o perioada considerabila a gruparilor antiisraeliene de la granita de nord a Israelului. Cele politice sunt duale: pe plan intern, premierul Olmert, ministrul Apararii Peretz si seful Statului Major, generalul Halutz, trebuie sa dovedeasca populatiei statului evreu ca sunt cel putin la fel de competenti in a o apara precum predecesorii lor Peres, Rabin, Sharon, Meir sau Dayan. Pe plan extern, Israelul isi reafirma hotararea de a folosi orice metoda, inclusiv cele prea putin agreate de prea sensibilele cancelarii ale marilor puteri pentru a-si proteja existenta.
Pe frontul diplomatic nimic nu se va schimba: marile puteri si statele arabe vor condamna pe diferite tonalitati actiunile Israelului (mai ales daca invazia va fi excesiv de sangeroasa si de durata) si ale Hezbollah, dar lucrurile se vor limita la cam atat. Nici o mare putere nu are vreun interes in vreo implicare mai accentuata, iar majoritatea statelor arabe insemnate s-au impacat cu existenta statului Israel. Siria sau Iranul nu vor risca o implicare mai mult decat retorica, fiind vecine ambele cu 150.000 de militari americani desfasurati pe teritoriul irakian. Altfel spus, razboiul din Orient merge inainte, din 1948 pana astazi, spre finalul sau previzibil, chiar daca indepartat: existenta mutual si international recunoscuta a unui stat evreu si a unui stat arab in vechea Palestina.
