De același autor
America aluneca.
Sunt ani multi de cand ar trebui sa fie, asa cum stim toti, in varf. Cheltuie mai bine de 400 de miliarde de dolari pe an pe inarmare. Flotele sale sunt in Atlantic, Mediterana, Oceanul Indian si Pacific. Are divizii care controleaza parti intregi din Orient, din Europa si din Asia de Est. Zeci si sute de aparate invizibile pot bombarda orice tinta din lume, oricand. O duzina de submarine ce poarta cu ele semintele mortii, rachetele Trident II D, pot transforma planeta intr-un tinut pe care Iahve doar l-a dorit, inainte de Potop.
Cu toate acestea si in ciuda tuturor predictiilor, America aluneca din ce in ce mai repede din postura pe care prea generosul destin i-a harazit-o: stapana a lumii dupa Razboiul Rece. Unipolarismul se sfarseste, si se sfarseste mai repede decat credeam, chiar sub ochii nostri. Rusia s-a trezit din cosmarul la care a condamnat-o proasta gestionare socialista; stapaneste resursele pe care gruparile ecologiste europene ni le-au impus acum doua decenii: gazele naturale si petrolul. Dezvolta sisteme care pot oricand pune sub ridicul scutul antiracheta american. Balanseaza puterea Americii in Orient, oferindu-se sa imbogateasca pe teritoriul sau uraniul iranian. Provoaca Ucraina teritorial si economic in chestiunea gazelor si a Crimeii. Caucazul urmeaza. India, aliat natural al sau in Asia de Sud-Est, primeste de la Rusia portavioane, avioane avansate de vanatoare (Suhoi 27, cod NATO Flanker) si construieste impreuna cu Moscova o racheta antinava clar antiamericana, Brahmos. China creste prea repede. Departe de a construi doar autostrazi, restaurante, zgarie-nori perversi si calchiati dupa Sears Towers, Pekinul face masiv zeci de rachete intercontinentale purtatoare de incarcaturi termonucleare, sute de interceptoare supersonice ce au anulat de cativa ani superioritatea aeriana americana in Stramtoarea Formosa. Birmania este deja interpusul sau la Oceanul Indian.
Orice tentativa de a frana China va insemna razboi in Asia. Si bine ar fi daca trei mari puteri s-ar ridica la orizont. Am sti, potrivit vechilor reguli ale echilibrului de putere, cum sa ne raportam la ele, cum sa incheiem intelegeri, ce tratate ar trebui semnate si ce gen de cedari sunt de conceput. Dar in Orient se ridica forte noi, pe care nu le intelegem si inca nu le putem contra. Guverne inabile si corupte, grupari care se sprijina pe frustrarile economice, sociale, politice si chiar sexuale ale maselor de barbati tineri din Orientul apropiat le spun: Occidentul e de vina pentru esecurile voastre. Iar intruchiparea Occidentului este America; sau Danemarca; sau, poimaine, Romania. Pentru esecul personal al lui Ali al-Mansour din Alep e de vina Jan Sigurdson din Christiania sau, de ce nu, Elena Berbecaru din Eforie Sud. Caricaturile, expresia celei mai inalte valori a noastre, libertatea de a ne exprima asa cum vrem noi, la noi acasa, au inflamat bandele de frustrati islamisti. Mai mult, stanga europeana, purtatoare a tot ce e mai rau si mai defetist intre noi, indeamna la retinere. Europa da inapoi, nu stie ce sa faca, se disculpa si cedeaza penibil.
In numele unei ideologii fashionable acum cativa ani, unii europeni incearca sa ne convinga ca unele tendinte criminale si intolerante din Islam au acelasi drept de reprezentare ca oricare confesiune. Incearca sa ne convinga ca ziarele noastre trebuie cenzurate pentru ca jignesc cetateni cu minti medievale, situati la mii de kilometri de noi. Incearca sa ne convinga sa cedam sub amenintarea cu forta, a seicilor talibani care ofera un chintal de aur celor care ii vor asasina pe unii ziaristi danezi. Ce ne propun ei? Sa ne retinem noi din valorile noastre, din credintele noastre, pe pamantul nostru, pentru a ingadui unor indivizi dominati de o dictatura politica si de o teocratie nelegitima sa se simta bine! Unde mergem? Unde vom spune nu? Realitate e ca, in multipolarismul care se pregatese, in contextul hegemoniei americane care se duce rapid de rapa, trebuie din nou sa ne intelegem rolul aici, la o margine a Europei si a unui inceput de Orient. Avem doua posibilitati. Sa adoptam solutia stramosilor, schitata de Anton Golopentia in faimoasa sa sintagma “sa iernam”. Adica, sa ne pastram ca neam si ca obiceiuri printr-o acceptare ultrapasiva a stapanirilor. Am mai facut sportul asta sub turci, sub fanarioti, sub nemti si sub rusi. Stim ce inseamna: coloana plecata, umilire, lipsa de riposta, retragere in munti. Injurarea sefilor pe la colturi. Fuga celor mai tari in vartute peste hotare. Asasinarea tacita a tiranilor locali. A doua ar fi sa luptam. Sa ne intelegem destinul postcomunist. Sa intelegem ca putem revigora o Europa si un Vest corupt de relativism si de stanga pasivista in spiritul unei libertati care ne-a lipsit decenii intregi. Libertatea nu se negociaza. Acesta ar trebui sa ne fie strigatul de lupta, ca un “Montjoie et Saint-Denis” al vremurilor noastre.
