Caraghioslîc, bîzdîc, balamuc

Nota redactiei: articolul a fost scris pe data de 1 iulie la Berlin, inainte de evenimentele tensionate din ultimele zile

Mă declar sabotat de Guvernul României. Vreau să-mi văd de treabă. Nu le cer nimic special. Le cer doar un minimum de normalitate, care să mă ajute să-mi duc la bun sfîrşit proiectele şi viaţa. În fond, asta e treaba guvernelor: să-i ajute pe oameni să-şi vadă liniştiţi de treabă, în condiţii omeneşti. Or, de o bună bucată de vreme, mă trezesc, în fiecare dimineaţă, sub asediul unor simptome de derapaj tragi-comic, astfel încît, în loc să mă confrunt cu gîndurile mele, mă confrunt cu năzbîtiile unei adunături de pezevenghi. Nici nu ştiu cu ce să încep. Deunăzi, un individ fără identitate şi fără biografie îşi permitea să profereze: „Să-ţi fie ruşine, Neagu Djuvara!“. Mai alaltăieri, un fost candidat (liberal) la Preşedinţia României, care, în 1990, părea o soluţie contra comunistului Iliescu, declara că C.V. Tudor e un mare român şi partidul lui – un onorabil partid de dreapta. Un ministru pe care, dacă îl întîlneşti pe stradă, îl crezi, după portret, şef cu aprovizionarea la aprozarul din colţ, „pune umărul la Educaţie“. Prim-ministrul ţării nu reuşeşte, vreme de aproape două luni, să găsească un ministru al Învăţămîntului cît de cît credibil. Apoi pleacă la Bruxelles să reprezinte ţara, fără mandat, călcînd o decizie a Curţii Constituţionale. Acuzat de plagiat, se apără într-un fel care demonstrează că, de fapt, nu ştie ce este un plagiat: domnia sa crede că poţi copia integral zeci de pagini dintr-o carte, fără ghilimele, dar că eşti exonerat de vină dacă, la bibliografie, listezi şi cartea cu pricina. Cînd o comisie acreditată să judece cazul nu spune ce trebuie – o desfiinţăm. Repede, peste noapte, după ce o ţinem puţin de vorbă, ca să dăm timp Monitorului Oficial să publice decizia (Monitorul a fost trecut, de altfel, subit, în subordinea Guvernului, pentru „operativitate“). Tot printr-o mişcare rapidă, mutăm ICR la Senat, ca să scăpăm de Patapievici, pe vorbe şi pe ură, fără o analiză corectă a mandatelor sale. Cutare lider politic demisionează din Senat ca să ajungă pe mîna unui tribunal mai „flexibil“ şi îşi numeşte la Agricultură un „coleg“, deşi (sau tocmai pentru că) e în litigiu cu respectivul minister. Curţii Constituţionale i se restrîng drastic atribuţiile şi, cînd nu hotătăşte ce trebuie, e căutată la dosare. Membri ai ei care, de cel puţin doi ani, n-au fost niciodată contestaţi de fosta opoziţie devin, brusc, incompatibili. Un fost prim-ministru se sinucide greşit, prilej pentru o amplă telenovelă naţională, susţinută de un jurnalism barbar. O doamnă care s-a distins prin realizarea unui excelent serial despre puşcăriile politice ale comunismului (Memorialul durerii) ne dovedeşte, abia acum, că, pentru dînsa, Maniu, Coposu, Gh. Brătianu, Noica, Ţuţea au fost un soi de Adrian Năstase avant la lettre. Delir? Lichelism? Debilitate intelectuală? Din această dilemă nu putem ieşi.

Adrian Năstase a intrat, pe de altă parte, într-o companie încă şi mai selectă. E comparat, ca Nea Nicu pe vremuri, cu Mihai Viteazul. Dar nici Ponta nu stă mai rău. Ministrul de Interne (probabil un pasionat răsfoitor, în timpul liber, al filozofiei europene) e de părere că, după Platon şi Aristotel, nu avem pe piaţa culturală decît plagiatori. Prin urmare, Ponta nu e decît un exemplu între altele. Şi, oricum, nu i-a plagiat pe Gigi şi pe Nelu, ci, ca tot omul, pe Platon şi Aristotel. Carevasăzică, e în aceeaşi oală cu Hegel, Marx şi Heidegger.

Schimbări „principiale“ se fac mai peste tot. Între timp, nu ştim cu ce se ocupă miniştrii noştri, cînd nu li se ordonă vreo demascare sau vreo Ordonanţă de Urgenţă. Ştim ceva despre V.P. Dobre? Despre D. Chiţoiu? Despre L. Isar? Despre Daniel Constantin? Avem alte priorităţi. De pildă, instalarea lui Claudiu Săftoiu la Televiziune. După succesul de la SIE, merita să-i oferim şi şansa unui succes la TVR. L-am cunoscut în 2005, la Preşedinţie. Părea un băiat cumsecade, aprope candid. Scria despre Băsescu în Evenimentul zilei cu atîta amor, încît am încercat să-i sugerez o relaxare a tonului. Nu se putea. Era sedus. Dacă vreunul dintre „intelectualii lui Băsescu“ ar fi scris despre „şeful“ cinci la sută din ce-a scris C. Săftoiu la începutul mandatului lui de consilier (luaţi şi citiţi!), ar fi fost jucăria Antenei 3 seară de seară (deşi asta se întîmplă oricum). Calibrul lui politic mi-a devenit limpede cînd m-a „sfătuit“ să organizăm prima ieşire în lume a lui Băsescu, printr-o vizită la Vatican. Cred că ideea i se părea de o şmecherie fabuloasă. Ce dacă preşedintele nou ales al unei ţări ortodoxe se pune rău, printr-un prim gest simbolic, cu Biserica autohtonă şi cu enoriaşul autohton? Dăm lovitura! Ne punem bine cu popimea mondială şi cu conducerea „secretă“ a lumii. A avut, trebuie s-o recunosc, şi inexplicabile idei bune. El e cel care l-a propus preşedintelui pe Vladimir Tismăneanu ca şef al Comisiei pentru cercetarea crimelor comunismului. Pe urmă s-a supărat. Aşa e la noi. Eşti dat afară de la Dinamo? Treci la Steaua. În plus, sîntem – cred – singura ţară din lume în care te califici prin eşec. Urma lui C. Săftoiu la SIE e tristuţă. Să-l lăsăm să se compromită puţin şi la Televiziunea Naţională. (În fond, tot de „informaţii“ e vorba.) Oricum, şi-a cîştigat cu asupra de măsură – şi nu e singurul – promovarea. A clămpănit seară de seară contra dictaturii băsesciste, pe toate posturile unde realizatorii nu se puteau dispensa de finele lui analize şi de farmecul lui personal. Iar acum are savarina în raniţă, ca pe un baston de mareşal…

Mi-e imposibil să cred că nu există liberali şi pesedişti cu capul pe umeri. Mi-e imposibil să cred că toţi găsesc normal ca un prim-ministru să declare, sinucigaş, că „75% din timpul şedinţelor de guvern“ se dedică răfuielilor politice. Păi de ce?! De ce nu se ocupă Guvernul de zecile şi sutele de blocaje dramatice ale ţării? M-aş fi aşteptat ca experienţa politică a dlui Iliescu să fie mai tare decît o proastă solidaritate de partid; să-l îndemne, de pildă, la o – fie şi discretă – urecheală a „cîrlanului“. M-aş fi aşteptat la oarecare reacţii şi din partea dlui Mitrea. Sau a dlui Vosganian. Sau au o strategie ascunsă de căsăpire a premierului? Mă întreb şi cum e cu „Pro Democraţia“ dlui Pârvulescu. Nu aud nici vocea, de obicei promptă şi nuanţată, a amicului Hurezeanu. De Crin Antonescu nu mai vorbesc. E în transă. Cred că se visează în fiecare noapte în al douăzecilea an de mandat prezidenţial, transmiţîndu-i lui Băsescu al 3547-lea „avertisment serios“.

Concluzii? Două: 1) Mă tem că e mai uşor să te lupţi cu duşmanii politici sau cu înflorirea corupţiei, decît cu prostia şi vanitatea. 2) Pentru prima dată, în ultimii patruzeci de ani, îmi pare rău că mă întorc „acasă“.

Berlin, 1 iulie 2012