De același autor
Acum ceva vreme, am publicat, în Dilema veche, un articol intitulat „Lamento“. Încercam să explic de ce orice om ajuns la o anumită vîrstă are dreptul să aibă o agendă de viaţă şi de lucru proprie. Mă plîngeam că sînt asaltat fără încetare de solicitări care, admirative sau respectuoase în aparenţă, îmi cer să renunţ la agenda proprie sau să o amîn sine die, pentru a asuma agendele altora. Sînt invitat – de fapt somat – să mă implic în scenarii diverse, să joc un rol „util“ în proiecte care nu sînt ale mele, să scriu prefeţe cochete, să „iau atitudine“, să combat pe ample fronturi politice, sociale, sau culturale, pe scurt, să fac ce mi se spune, să slujesc pe tarlaua „comanditarilor“, sub ameninţarea unei aspre judecăţi publice sau private: sînt egoist, dormitez în „turnul de fildeş“, nu vreau să ajut, fac pe nebunul, dezamăgesc etc.
Evident că „civismul“ nu are vîrstă, că dacă poţi face un bine, e bine să-l faci, că nu ai dreptul să te ocupi, maniacal, numai de proiecte personale, cînd de jur împrejur se întîmplă tot soiul de netrebnicii. Pe de altă parte, nu mi se poate reproşa că, în ultimii 25 de ani, am stat deoparte. Chiar şi acum scriu două editoriale pe săptămînă, în care nu vorbesc, de regulă, nici despre Kant, nici despre Rembrandt. N-am sentimentul că scrisul meu are cine ştie ce efect, dar perseverez. Cît despre poeţii, artiştii plastici, fotografii, romancierii care îmi cer să mă ocup de ei, să le ornamentez destinul, „să le dau sfaturi“, nu pot decît să sper că realizează diferenţa dintre marele lor număr şi puţinătatea mea. Nu mă pot împărţi în zeci de direcţii deodată. Şi mai e ceva: şi în plan public, şi în plan estetic, eşti necesar şi, eventual, eficace, dacă iniţiativa porneşte de la tine, dacă aderi şi slujeşti în condiţii de libertate. Tu trebuie să decizi despre ce şi despre cine e cazul să te exprimi. Lucrul „la comandă“ e ipocrit sau convenţional. „Creatorilor“ le pot spune, deci, că esenţialul e să-şi vadă de treabă. Mai devreme sau mai tîrziu, vor apărea roadele. Accentul pe „managementul“ carierei e inutil, dacă nu direct contraproductiv. Lăsaţi-mă, aşadar, să vă descopăr, să fiu surprins, sedus, convins de ceea ce faceţi. Nu năvăliţi asupra mea lacomi, interesaţi, gata să vă dedaţi la pripite exerciţii de striptease.
Am vorbit şi cu alt prilej despre postura de „ghişeu“ la care mă simt, uneori, condamnat. Mulţi par să creadă că stau, nefolosit, în spatele unui gemuleţ mereu deschis şi aştept, nerăbdător, să mă angajeze cineva: un textuleţ de catalog, un brînci editorial pe vreo copertă a IV-a, un articolaş de circumstanţă, o semnătură de protest, o recenzie, un dialog „edificator“, o opţiune politică, o vizită la atelier sau la o expoziţie. „Domnu’ Pleşu, vreau şi eu o vestă. Un pantalon. Un capoţel.“ „Bine, dar am şi eu de cusut un petic la haina proprie!“ „Ei, da, ştiu că sînteţi foarte aglomerat, dar cazul meu e un caz special!“
Mai nou, la ghişeul meu, bat domni şi doamne cu programe, simpatii şi frustrări politice. Deunăzi, cineva mă ruga să scriu un editorial „cum ştiu eu“ despre Monica Macovei. E cazul să ajungă preşedinte. Altcineva mă ceartă tandru că – în chip dezamăgitor – nu sar să apăr victimele Antenei 3. Cum, tocmai eu? Eu, care am fost „linşat“ de acelaşi post, dar apărat de alţii? Una peste alta, sînt foarte mulţi cei care ştiu mai bine decît mine ce trebuie să fac, pe cine (şi cînd) să laud, pe cine (şi cînd) să înjur, pe cine să susţin. Sînt o simplă sculă ne- sau prost folosită. Am unele calităţi, dar sînt dezorientat, nu ştiu ce să fac cu ele. Dacă aş fi „cool“, m-aş bate pe toate fronturile, aş lua asupra mea toate războaiele, nedreptăţile, derapajele cotidiene. Iar dacă sînt atît de prost, sau de laş, încît nu ştiu ce să fac, nu-i nimic: nu trebuie decît să ascult ordinele sau sugestiile unora mai pricepuţi şi mai „civici“. Pe scurt, ori sînt „materia primă“, unealta docilă, soldatul prompt al unor strategi versaţi şi, spre deosebire de mine, „conştienţi“, ori sînt o gravă dezamăgire.
Ceva asemănător se întîmplă cu cei care, mai ales pe forum-uri, îmi reproşează că bombăn de pe margine, dar că „nu dau soluţii“. Ca şi cum am autoritatea şi instrumentele unui „executiv“, plătit să „rezolve“ lucrurile, să facă ordine. Ca şi cum guvernul abia aşteaptă să mă citească şi să „traducă în viaţă“ „soluţiile“ mele. Ca şi cum n-am voie să spun că mă doare capul, fără să primesc răspunsul: „Nu te mai plînge. Vino cu soluţii!“
Un lucru e clar: românii ştiu întotdeauna mai bine ce trebuie să facă alţii. Ei nu sînt decît victime, mici cetăţeni modeşti, neînsemnaţi, dispreţuiţi de intelectuali şi trădaţi de politicieni. Ei bine, nu-mi rămîne decît să le spun tuturor: „Vreţi soluţie? O aveţi cu toţii, fără discriminare, la îndemînă: votul! Dacă nu-l folosiţi, sau îl folosiţi brambura, preferînd să ascultaţi de viscere mai curînd decît de cap şi de bun simţ, nu mai aşteptaţi eroi providenţiali şi mană cerească. Veţi avea, mereu, şmecherii care vă sînt «simpatici». Care «nu stau pe margine». Care nu vă dezamăgesc decît prea tîrziu, sau niciodată.“
Articol publicat și pe dilemaveche.ro
