De același autor
Poţi să nu te pronunţi în chestiunea refugiaţilor? Nu poţi. Toată lumea, de la vlădică pînă la opincă, de la Bruxelles pînă la Washington, de la Cotroceni pînă la Palatul Victoria e prinsă în horă. Niciodată Europa nu a mai fost confruntată cu un val atît de amplu de imigranţi, veniţi de pe alt continent. E nevoie de soluţii. E nevoie de compasiune. E nevoie de sacrificiu.
Am să fiu sinucigaş de sincer: nu am un răspuns - cel puţin deocamdată – la această mare provocare. Tot ce pot să fac este să stau şi să cuget. „Bine, dar chestiunea e urgentă! Nu putem aştepta pînă îţi faci dumneata o idee, pînă vii dumneata cu măsuri concrete!” Înţeleg. Dar nici reacţia pripită, sau deciziile arbitrare, sau gesturile necugetate nu rezolvă lucrurile. Ba, la o adică, le pot înrăutăţi.
”Opinii” avem, slavă Domnului, destule. Românul e deştept şi prompt. Nu-i trebuie mult ca să-şi dea cu părerea, iar, mai apoi, să şi-o susţină feroce, pînă în pînzele albe, ca pe o axiomă. Cum se ajunge la opinie? Repede. Pe bază de impuls, de simţ al replicii, de ”bun-simţ”… Argumentaţia – dacă, prin absurd, e necesară – se desfăşoară fie ”emoţional”, fie ”principial”. Emoţional: se invocă, în lacrimi, situaţii dramatice: morţi nevinovaţi, copii în suferinţă, pătimiri sîngeroase. Cum să nu te implici? Cum să rămîi indiferent cînd, sub ochii tăi, în imediata ta vecinătate, se petrec orori? Emoţiile de acest fel sunt, fireşte, îndreptăţite, nobile, creştineşti. Au două dezavantaje:
1.Cei care le resimt şi le declară ca atare nu trec decît rareori la fapte: nu se reped să-şi asume, cu titlu personal, nici un act de mărinimie; nu iau acasă o familie năpăstuită, sau măcar un singur om dintre cei aflaţi în pericol.
2. Emoţia blochează reflecţia pragmatică, eficace, realistă. Lamentaţia acoperă vocea raţiunii. Cu alte cuvinte, răspunsul afectiv dinaintea dramei e bun, dar nu produce efecte coerente, stabile pe termen mediu şi lung. Nici retorica ”principială” nu funcţionează mai bine.
Pe terenul ei, intră în luptă tabere etanşe: campionii devoţiunii pentru drepturile omului şi pentru ”corectitudinea politică” pe de o parte şi, de cealaltă parte, conservatorii prudenţi, apărătorii Europei ”tradiţionale”, ai omogenităţii creştine, sau extremiştii alergici la orice urmă de alogenie. În joc, intră adesea şi mici sofisme sentimentale: de pildă buna primire a esticilor emigraţi spre vest (ungurii după 1956, basarabenii, polonezii etc.), deşi comparaţia este strict formală: nu era vorba, în acele cazuri, de incompatibilităţi religioase, de deplasări inter-continentale, de experienţe teroriste trăite nemijlocit de gazde, în raporturile lor cu noii veniţi. Aşa cum reacţiile emoţionale stăteau prost cu registrul concret, al procedurilor salutare pe scară largă, discursurile principiale stau prost cu empatia, se complac în abstracţiuni reci, fără nici o tangenţă cu viaţa imediată, cu ”inconştientul colectiv” al popoarelor, greu de ”sistematizat” după criterii standardizate. Bun. Şi ce-i de făcut?
Rezonabil ar fi, probabil, să nu mai lucrăm cu emoţii şi principii, să nu mai practicăm opinia la îndemînă, ci să cerem informaţii precise, să facem analize riguroase, să evaluăm, fără ornamentică cochetă, ce putem şi ce nu putem face.
Cunosc o mulţime de ”stîngişti” radicali care s-au săturat ca Statele Unite să fie ”jandarmul” lumii. Să ne întrebăm totuşi, în această logică, şi dacă Europa trebuie să aspire la titlul de ”felcer universal”. Dacă toate neregulile extra-europene pot fi ”reglate” de Uniunea Europeană. Sau dacă Europa, dintotdeauna atentă şi responsabilă cu spaţiul extra-european, n-ar trebui să fie mai prezentă în acel spaţiu, să intervină benefic pentru clarificarea unor circumstanţe locale toxice, care ajung să fie cauza unor dezordini globale. Nu e vorba de un culpabil ”amestec în treburile interne”, ci de o colaborare inteligentă cu statele arabe luminate, în perspectiva pacificării unei regiuni aflate (parţial) în derivă. Trebuie, cred, să se înţeleagă, că nu Europa e soluţia crizei arabe. Europa poate fi doar un partener echilibrat, dezinteresat, în efortul de a atenua criza. Nu mi se pare sănătos să ne împopoţonăm cu rolul de panaceu, de azil cosmic, de competenţă supremă şi ”cruce roşie” planetară. Da, nu putem fi absenţi, nu putem fi nesimţitori, nu putem fi egoişti. Dar problemele lumii nu se rezolvă prin inflaţie sentimentală, sau prin demagogie ”umanistă”. Problemele lumii se rezolvă prin informaţie, prin analiză şi printr-un relativism ”bine temperat”. Problemele lumii se rezolvă prin luciditate. Restul sunt fiţe politice, discursuri electorale, temerităţi riscante. Cînd un prieten îţi cere ajutorul, soluţia nu este, cred, să-l adopţi. Soluţia este să-l ajuţi să-şi regăsească locul propriu, rostul propriu, destinul. Iar pînă reuşeşte, să-l găzduieşti, să-l hrăneşti şi să-l mîngîi, fără spectacol mediatic şi fără poză demiurgică…
