De același autor
Românii ilustrează cu brio vorba veche după care "nimeni nu e profet în ţara lui”. Dialogul autohton cu valorile naţionale e sporadic, arbitrar, guvernat, în cel mai bun caz, de interese electorale.
Nu ne îngrijim de omul merituos (fie el artist, om de ştiinţă, om politic) decît cînd investiţia e rentabilă pe scena publică. În rest, a se slăbi! Nu ne plac mofturile ”elitiste”, cărturarii care se dau mari, talentele care nu se pot cumpăra sau pe care îi cumpără ”ceilalţi”. Figura poetului famelic face parte, de mult, din galeria ”modelelor” naţionale. Nici Eminescu, nici Creangă n-o duceau prea bine materialmente. Pe Caragiale l-a salvat o moştenire venită la timp. E drept că şi valorile însele sînt cu grăbire înclinate să-şi dea reciproc la cap sau să se vîndă potentaţilor zilei (legitimi sau nu). Nevoi financiare, ambiţii instituţionale, orgolii private de nestăpînit îi determină pe mulţi dintre ”oamenii noştri mari” să facă mici sau mari compromisuri, să se ”aranjeze”, să-şi negocieze prestigiul. Dar rămîne un fapt că aparatul de stat şi opinia publică au, în genere, alte priorităţi decît să-şi grădinărească patrimoniul uman (ca şi cel arhitectural). Cum iese unul din rînd, cum dă semne de excelenţă, e tras de-îndată în jos, acoperit de calomnie, deriziune, mlaştină. Oricine poate brutaliza pe oricine. E libertate! Nu acceptăm să cădem în idolatrie!
În schimb, sîntem campioni la pietate postumă. Circula, pe vremuri, o glumă despre femeia română, vestită, între celelalte femei ale lumii, pentru minunatele parastase pe care ştie să le organizeze. Carevasăzică, avem tradiţii. Mortul ne umple brusc de respect. Sîntem gata să-l onorăm emfatic, oricîte mizerii i-am fi făcut în timpul vieţii. Iată, de pildă, cazul Brâncuşi. Mort la Paris în anii `50, ar fi vrut să-şi lase lucrările şi arhiva personală ţării natale. Dar ţara natală tocmai se răfuia cu arta ”formalistă” a capitalismului şi socotea că toţi compatrioţii nealiniaţi, ajunşi pe la ”curţile” Occidentului, sînt nişte trădători. O avuţie inestimabilă a ajuns astfel în posesia statului francez. S-a încercat, fără succes din fericire, dărîmarea Coloanei Infinitului de la Tg.Jiu. Pînă tîrziu, chiar şi simpla invocare a numelui lui Brâncuşi a fost interzisă. Ei bine, ”ne-am normalizat”! Am lepădat lanţurile dictaturii şi înţelegem să recuperăm ceea ce ne aparţine! Vrem să-l dezgropăm pe marele artist din ”pămîntul străin” al cimitirului Père Lachaise, unde vin să-l viziteze admiratori de pretutindeni şi să-l aducem ”acasă”, la Hobiţa, sau la Tg. Jiu. I-am batjocorit arta, dar îi iubim oasele! L-am dispreţuit în timpul vieţii, îi facem statuie după deces.
Ce-ar fi mai frumos, mai înduioşător, mai patriotic, decît să devenim colecţionari de sicrie?
S-a vorbit, în acelaşi spirit, şi de ”repatrierea” rămăşiţelor pămînteşti ale lui Enescu, invitate la o excursie funebră de la Paris la Tescani. Dar de ce nu declanşăm o operaţiune de anvergură? De ce nu inaugurăm, lîngă Casa Poporului, sau, mai bine, lîngă Catedrala Neamului, un cimitir glorios, ”cel mai mare din lume”, în care să ”centralizăm” toată (ne)suflarea românească, risipită prin necropolele planetei. ”Marfă” avem cu asupra de măsură, căci am fost şi sîntem foarte pricepuţi în exportul de valori. Cel mai eficient comerţ românesc e amplasamentul de ”bunuri” spirituale pe pieţele străine. Ce-ar fi mai frumos, mai înduioşător, mai patriotic, decît să devenim colecţionari de sicrie? Să-i aducem laolaltă, sub protecţie ”de partid şi de stat” pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Sergiu Celibidache, pe Martha Bibescu şi pe Victor Brauner, pe George Emil Palade şi Ştefan Lupaşcu, pe Paul Celan, Elvira Popescu, Jean Negulescu şi mulţi, mulţi alţii, mai numeroşi decît ne închipuim. Nu i-am putut folosi şi celebra cînd erau vii, să le oblojim măcar moaştele. Să ne lăudăm cu ei, să golim cimitirele mapamondului, să arătăm universului cît ne datorează şi ce bine ştim să întreţinem cultul morţilor.
Măcar dacă acest vijelios şi umed acces de necrofilie ne-ar face mai prevăzători cu tratamentul celor încă vii. Căci e încă plină lumea de impozante personalităţi de sorginte românească, active în toate domeniile, şi gata să răspundă unei solicitări binevoitoare. O sumedenie de scriitori, critici şi istorici literari, muzicieni, actori, regizori, artişti plastici lucrează pe te miri unde, fără să stîrnească cine ştie ce interes din partea compatrioţilor. Vom mai vedea. Poate că peste un număr de ani, cînd ei nu vor mai fi, ne-am putea ocupa să le administrăm osemintele. Să punem de cîteva parastase generoase, cu discursuri, lacrimi, mititei şi şpriţuri...
Articol publicat si pe site-ul adevarul.ro.
