De același autor
Conform unei tradiții ce-și are originea în opera lui Frege, în logică se face o distincție între obiectul numit de o expresie și felul în care expresia numește acel obiect. Ar mai fi de spus că semnificația unei expresii se confundă cu obiectul pe care îl numește, în timp ce sensul unei expresii este dat tocmai de felul în care ea îl numește.
În logică, expresiile care desemnează obiecte se cheamă nume. "Shakespeare" și "autorul lui Hamlet" sunt nume care desemnează același individ. Asta însă nu înseamnă că două expresii care numesc același obiect sau individ, dar care au sensuri diferite, pot fi înlocuite în orice context unele cu altele. De exemplu, propozițiile "Autorul lui Hamlet e Shakespeare" și "Autorul lui Hamlet e autorul lui Hamlet" nu sunt echivalente. Această din urmă propoziție este, în schimb, echivalentă cu enunțul "Autorul lui Parsifal e autorul lui Parsifal" (fiindcă toate tautologiile de acest tip sunt, într-un anumit sens, echivalente). Dacă însă afirm că "Autorul Omului invizibil este autorul Omului invizibil", atunci acest enunț nu mai este echivalent cu cele precedente în cadrul interpretării firești date limbii române actuale. Ce-am vrut de fapt să afirm? Că H.G. Wells e aceeași persoană cu H.G. Wells? Sau că e aceeași persoană cu Ralph Ellison?
În cadrul acestei interpretări actuale a limbii în care mă exprim, "autorul Omului invizibil" nu mai este — ca până în 1952, când a apărut romanul lui Ellison — un alt nume prin care îl puteam numi pe H.G. Wells, ci o variabilă care poate lua acum două valori: Wells și Ellison.
În limbajele normative, se acordă o mare importanță eliminării oricăror ambiguități, adică a eliminării cazurilor în care nici nu se mai știe exact dacă o sintagmă desemnează ceva anume sau dacă e de fapt o variabilă. Asta nu înseamnă că un limbaj normativ nu poate admite mai multe interpretări. Se cere însă ca fiecare interpretare luată în parte să fie clară, corectă și neambiguă. În limbile naturale, acest caracter univoc se obține mult mai greu. De fapt, logica ne arată că obiectivul unicității interpretărilor e imposibil de atins în totalitate. Chiar asta face că Legea e deseori interpretabilă în mai multe feluri. Imposibilitatea eliminării totale și definitive a interpretărilor multiple a textelor de lege nu îl scutește însă pe legiuitor de efortul de a face ca textele de lege să fie clare și univoce acolo unde acest scop se poate atinge cu eforturi rezonabil de mici.
Nu aș dori să intru în polemici legate de preferințele sexuale ale unora și ale altora. Este însă important să înțelegem care este miza logică a așa-numitului "referendum pentru familie".
Nu încape niciun dubiu că, în limba română în care s-a redactat articolul 48 din Constituție supus acum discuției publice, expresia "soții" (din sintagma “uniunea liber consimţită între soți”) desemna "un soț și o soție", adică "un bărbat și o femeie". Înlocuind sintagma amintită cu “uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie” nu se schimbă în planul semnificației articolului 48 din Constituție absolut nimic. Ideea că s-ar organiza un referendum legat de o pretinsă schimbare a Constituției în sensul "redefinirii" familiei este de fapt o tâmpenie. Nu e vorba de nicio "redefinire"a familiei. Nu se redifinește absolut nimic. E vorba doar de o explicitare a definiției existente, adică de eliminarea unor interpretări pe care legiuitorul nu le-a avut nicio clipă în vedere. Explicitarea textelor juridice este un lucru necesar fără de care Dreptul nici nu poate fi aplicat. În Drept, acest tip de explicitare se cheamă nu redefinire, ci normă de interpretare.
Așadar, pe 7 ocombrie nu vom vota pentru sau contra vreunei pretinse redefiniri a familiei, ci pentru sau contra unei necesare explicitări. Nu vom vota pro sau contra unor categorii ale populației. Cu atât mai puțin vom vota pentru sau împotriva guvernului pesedist.
