Lecția poloneză

Radosław Sikorski, ministrul polonez de Externe, vizitează în această săptămână Bucureștiul, oferind un bun prilej pentru a evalua Parteneriatul Strategic dintre România și Polonia, ale cărui baze au fost puse în octombrie 2009.

Pentru multe generații de români, Polonia a fost un reper. De pildă, pentru generația mea, care se informa de la Europa Liberă și BBC pe vremea lui Ceaușescu, dar și după prăbușirea regimului său, Polonia a în­semnat Solidaritatea, Wałęsa, „masa rotundă“ din 1989, primele alegeri libere în blo­cul estic, primul guvern ne­comunist, reforma radicală a Serviciilor Secrete, lustrație, succesul „terapiei de șoc“. Cu o absorbție a fondurilor eu­ropene la care România nici măcar nu visează, cu o creștere economică în vreme de criză, care-i pune pe gânduri până și pe harnicii germani, Polonia pare decisă să trans­pună în realitate profeția fondatorului Strat­for, George Friedman, pentru secolul XXI și să devină o putere regională relevantă.

De la colapsul lagărului socialist și până as­tăzi, Polonia a fost constant elevul silitor, ca­re-și face temele. Cu o „foaie matricolă“ în­cărcată de calificativul „foarte bine“, cu o po­pu­lație de 38,5 milioane de locuitori și un PIB de 381 de miliarde de euro (2012), cu o politică ex­ternă echilibrată și previzibilă, Polonia a de­venit unul dintre actorii majori din UE, par­ti­cipând la formate de con­sul­tări alături de Germania și Franța, locomotivele integrării europene.

Pentru consolarea orgoliului na­țional, trebuie spus apăsat că România nu poate fi Po­lonia; poate cel mult să în­cerce să reducă decalajul is­toric care o separă de Polo­nia. Tranziția, în care Ro­mâ­nia a orbecăit bezmetică mulți ani, cu lămpașe de miner și premieri, precum Văcăroiu, alergici la reforme, n-a făcut decât să sporească acest decalaj. Care în loc să se micșoreze, după 2007, când România a intrat în UE, crește.

Poate fi experiența poloneză de folos Ro­mâ­niei? Cu siguranță, da! Cu condiția să re­nun­țăm la orgolii stupide și să acceptăm faptul că avem de învățat, în materie de bune prac­tici, de la Polonia. De la absorbția fondurilor europene, unde țara vecină este campioană, la construcția de autostrăzi, unde România în­registrează cele mai sinistre recorduri ne­ga­tive, la modernizarea agriculturii.

În materie de educație, școala poloneză poate fi un exemplu, scoate oameni bine pregătiți, ca­re știu meserie. De la celebrul instalator po­lonez, care desfundă chiuvete la Manchester sau la Haga, la remarcabilii experți europeni de la Bruxelles, cu diplome de la Varșovia sau Cracovia, polonezii se integrează ușor pe piața muncii, pentru că sunt mai bine pre­gă­tiți pentru viață pe băncile școlilor.

Din păcate, Declarația Comună, semnată de că­tre cei doi președinți, la 7 octombrie 2009, sau Planul de acțiune, aprobat un an mai târ­ziu, vorbesc prea puțin despre transferul de ex­pertiză poloneză către România. Do­cu­men­tele vorbesc mai mult despre politică re­gio­na­lă de securitate, cooperare militară, energie. Într-un fel, este de înțeles. Cele două țări fac îm­pre­u­nă parte din UE și NATO, aflânduse la frontiera estică a Occidentului instituțio­na­li­zat.

Apropierea Summit-ului Parteneriatului Estic de la Vilnius, unde se așteaptă semnarea Acor­dului de Asociere de către Ucraina și pa­rafarea altor documente cu Republica Mol­do­va, Georgia și Armenia, pune în lumină con­tri­buția pe care Polonia, personal ministrul Si­korski, a avut-o în constituirea și activitatea acestuia. Inițiativă polono-suedeză, Parte­ne­ria­tul Estic a fost lansat la Praga, în mai 2009, de miniștrii Sikorski și Carl Bild, ca un răspuns al UE la schimbările geopolitice ge­ne­rate de războiul ruso-georgian din august 2008. A fost ancora pe care Occidentul a arun­cat-o câtorva dintre fostele republici sovietice, într-un exercițiu de soft-power. Și, cel puțin pentru câțiva ani, pe dosarele Parteneriatului Estic, Ro­mânia și Polonia au putut să colaboreze și să se susțină reciproc. Teodor Baconschi era nelipsit de la întâlnirele grupului de prieteni ai Ucrainei, inițiat de polonezi, și activ în sus­ți­nerea apropierii Ucrainei de UE, iar Radosław Sikorski, întotdeauna însoțit de 5-6 consilieri, pentru care niciodată nu ajungeau scaunele în sala în care se întâlneau miniștrii de Ex­ter­ne ai țărilor membre UE, era prezent la grupul de prieteni ai Republicii Moldova, inițiativă ro­mâno-franceză. Sau colaborarea remarcabilă pe care a avut-o Institutul Cultural Român, con­dus de Horia-Roman Patapievici, cu Ins­ti­tu­tul Polonez.

Sunt și alte exemple, din păcate nu foarte mul­te, care atestă faptul că Parteneriatul Stra­tegic dintre România și Polonia poate func­ționa, ba chiar se poate extinde la noi paliere. În fond, România ar avea mult de câștigat de pe urma acestui parteneriat. //