De același autor
La inceputul veacului trecut, Rusia traversa prima criza economica serioasa. Era un imperiu cuprins de greve si rascoale. Tarul Nicolae al II-lea l-a adus in fruntea Ministerului de Interne pe Veaceslav K. Pleve. Represiunea initiata de fostul sef al departamentului politiei, ajuns ministru, n-a dat rezultatele asteptate. De aceea, Pleve a visat la o mare diversiune care sa abata atentia de la criza economica, sa readuca pacea sociala in Rusia si sa uneasca zecile de milioane de supusi ai tarului in jurul tronului. "Un mic razboi victorios" - a exclamat atunci Pleve, iata ce-i trebuia Rusiei ca sa fie fericita. Si in ianuarie 1904 a inceput razboiului ruso-japonez. Entuziasmul popular, din primele luni de razboi, a amutit sub avalansa vestilor despre infrangerile catastrofale care veneau de pe front. Prestigiul monarhiei a fost grav afectat de pierderea razboiului. Rusia era din nou cuprinsa de greve, iar organizatiile revolutionare se dovedeau mai active ca niciodata. Insusi ministrul de Interne, Pleve, a cazut victima unui atentat, in iulie 1904, atentat pus la cale de Evno F. Azef, seful organizatiei militare secrete a socialistilor revolutionari. De fapt, Azef era un agent al politiei infiltrat printre eseri, care a facut o cariera politica remarcabila, ajungand in conducerea partidului. Atunci cand nu organiza atentate, el ii livra politiei pe colegii a caror activitate o coordona. Esecul din ceea ce ar fi trebuit sa fie "micul razboi victorios" a dus, in ianuarie 1905, la "duminica sangeroasa", cand multimea din capitala, in frunte cu parintele Gheorghii A. Gapon, alt fost agent al Ohranei, a fost intampinata cu gloante pe cand se indrepta spre Palatul de Iarna. Asa a inceput revolutia din 1905. Reformele initiate de Witte, continuate de Stolipin, au schimbat fata Rusiei. Daca primul razboi mondial ar fi izbucnit 10 ani mai tarziu, lasand timp Rusiei sa avanseze pe drumul modernizarii, Estul Europei ar fi aratat probabil cu totul altfel, acum.
Doar infrangerile militare au dat Rusiei energia de a se moderniza in sens european. Invins de Suedia, Petru cel Mare si-a dedicat intreaga energie reformarii Rusiei; la fel si Alexandru al II-lea, dupa infrangerea din razboiul Crimeei. Victoriile militare au adus stagnare si politici reactionare, cum s-a intamplat cu Rusia lui Alexandru I, dupa victoria impotriva lui Napoleon.
Chiar daca a fost castigat, "micul razboi victorios" din Caucaz nu va aduce Rusiei nimic bun. Proiectele nationale formulate de Vladimir Putin, pe cand era presedinte, ce prefigurau modernizarea profunda, n-au sorti de izbanda cata vreme Rusia este in conflict cu Occidentul care reprezinta modelul de urmat. Asta pe durata lunga a istoriei.
Lucrurile nu stau mai bine nici pe termen scurt. Planul maximal al Kremlinului, recastigarea influentei exclusive asupra spatiului ex-sovietic, prin inlaturarea liderilor prooccidentali Mihail Saakasvili si Viktor Iuscenko, are - dupa invadarea Georgiei - sanse tot mai mici de succes, de vreme ce tancurile rusesti abia ce au atras atentia Vestului asupra mizei acestei confruntari. Georgia si Ucraina au devenit mai interesante pentru Bruxelles si Washington decat erau inainte de 8 august. Si parca sunt mai aproape de NATO decat erau acum o luna. Realizarea planului minimal - independenta celor doua enclave separatiste, Abhazia si Osetia de Sud - are o valoare simbolica pentru electoratul rus, starnind un entuziasm nationalist, si o valoare reala pentru elitele semi-mafiote de la Suhumi si Tinvali, care-si consolideaza pozitiile prin recunoasterea statalitatii. In fapt, desprinderea Osetiei de Sud si Abhaziei de Georgia permite administratiei prooccidentale de la Tbilisi sa evadeze de sub umbrela Moscovei, Kremlinul anulandu-si singur instrumentul de santaj. In conditiile incheierii ostilitatilor prin transpunerea in practica a planului Sarkozy-Medvedev si ale denuntarii de catre Saakasvili, la 12 august, a acordurilor care legalizau prezenta trupelor ruse de mentinere a pacii in Georgia, Kremlinul, daca dorea sa-si mentina trupele in Osetia de Sud si Abhazia, nu avea alternativa la recunoasterea independentei acestor enclave. Doar aceasta permitea incheierea unor acorduri ruso-osetine si ruso-abhaze prin care se legalizeaza prezenta militara rusa in regiune. Altfel, trupele ruse, chiar si cele de mentinere a pacii, ar fi trebuit sa se retraga. Ele nu se puteau afla in zona de conflict decat cu acordul ambelor parti, deci si al georgienilor.
Recunoasterea independentei celor doua republici va reaprinde sentimentele separatiste din nordul Caucazului, regiune controlata deocamdata de Rusia prin forta militara si prin teroarea raspandita de serviciile secrete. Pe termen lung, insa, decizia lui Dmitri Medvedev de a recunoaste independenta Osetiei de Sud si Abhaziei va avea consecinte catastrofale pentru complicatul sistem federativ rus. S-ar putea reaprinde vechiul conflict dintre Osetia si Ingusetia si este plauzibila constituirea unei aliante, intre Cecenia si Ingusetia, carora li se pot alatura si alte "popoare de munte" musulmane din Caucaz, impotriva osetinilor.
Criza din Caucaz i-a oferit presedintelui Medvedev ocazia de a-si compune o stilistica, un lexic, o ideologie, dupa exemplul lui Putin, care a facut acelasi lucru in contextul declansarii celui de-al doilea razboi in Cecenia, in septembrie 1999. De altfel, criza a oferit ocazia de a vedea la lucru tandemul Putin-Medvedev, care a functionat fara nicio fisura. Temele "Occidentul - dusmanul extern", "Rusia - cetate asediata" menite sa tina poporul strans unit in jurul Kremlinului vor conduce si pe mai departe la cultivarea sentimentelor xenofobe. Presupunerea ca Medvedev va initia o liberalizare in Rusia pare tot mai mult o iluzie. Mai degraba este previzibila o campanie antiliberala. De altfel, Aleksandr Dughin, unul dintre cei mai importanti ideologi nationalisti rusi, declara, citat de Economist, ca Rusia este in plin Razboi Rece si ca pe langa dusmanii externi ea are de luptat si impotriva celor din interior. "Liberalii prooccidentali... trebuie internati. Razboiul e razboi. A venit timpul patriotilor", proclama Dughin.
In mod paradoxal, desi invinsa, Georgia presedintelui Saakasvili ar putea fi, pe termen lung, marea castigatoare a acestui razboi. Fara Abhazia si Osetia de Sud, pe care parlamentul de la Tbilisi le-a declarat republici aflate sub ocupatie straina, Georgia ar putea deveni o poveste de succes, daca va fi integrata in NATO si UE, creand un precedent pentru Transcaucazia si Asia Centrala ex-sovietice. Pentru aceasta, insa, Occidentul ar trebui sa dea dovada de o vointa pe care nu pare sa o aiba. In ce-l priveste pe Saakasvili, razboiul i-a salvat cel de-al doilea mandat, intr-un moment in care era contestat de opozitie si se indrepta spre un esec in reunificarea tarii, principalul punct al programului sau politic, cu care a venit la putere, in ianuarie 2004. Nimeni nu-i va mai putea reprosa ca n-a facut suficient pentru a readuce Osetia de Sud si Abhazia sub administratie georgiana. Cel mai important lucru realizat de Saakasvili a fost deblocarea unei situatii imposibile, care a tinut prizoniera Georgia mai bine de 15 ani.
Printre marii invingatori ai acestui "mic razboi victorios" se numara liderii celor doua enclave separatiste, Eduard Kokoiti si Serghei Bagaps, pentru care punga Kremlinului va ramane, in continuare, larg deschisa. Premierul Putin a si anuntat ca Osetia de Sud va primi 10 miliarde de ruble pentru refacerea post-conflict.
