De același autor
Tactician fiind, şi nu strateg, cel mai probabil, preşedintele Băsescu şi-a propus să seteze agenda publică pentru weekend-ul trecut,
în care s-a desfăşurat congresul USL. Şi a izbutit.
Scrisoarea trimisă de Traian Băsescu liderilor USL a fost cel mai comentat subiect al ultimelor zile. Chiar dacă spectaculoasă din punct de vedere mediatic, acţiunea preşedintelui n-a avut niciun impact politic real, atât puterea, cât şi opoziţia rămânând blocate pe vechile poziţii. Traian Băsescu nu va recâştiga încrederea electoratului prin astfel de manevre, oricât de abile ar fi ele. Iar electoratul a înţeles că nominalizarea premierului este oricum prerogativa preşedintelui, aşa că nu are nevoie de argumente suplimentare pentru a pricepe de ce Victor Ponta, în ciuda victoriei previzibile a USL la viitoarele alegeri, nu va fi desemnat premierul României.
Lecţia pe care propunerile, oricât de generoase, ale preşedintelui din ultimele luni ne-o dă este că nimic raţional nu se poate construi în România, câtă vreme scena este dominată exclusiv de ură şi neîncredere. De vreme ce orice propune preşedintele este respins fără a fi măcar analizat, viaţa politică din România este blocată, iar orice proiect important este suspendat. Pentru destinul acestei ţări nu e important cine va fi la putere şi cine în opoziţie, câtă vreme întreaga clasă politică împărtăşeşte aceleaşi valori fundamentale şi rămâne consecventă angajamentelor de politică externă şi securitate. Însă, pentru evoluţia României pe termen mediu şi lung, sunt esenţiale şi urgente unele reforme. Asupra lor, politicienii atât din opoziţie, cât şi de la putere trebuie să se pună de acord. Reformele nu se fac pentru un anume partid, oricare ar fi el, ci pentru ţară.
Speranţa că alegerile parlamentare vor debloca dialogul politic pentru a negocia o parte dintre aceste reforme necesare pentru ţară este iluzorie, de vreme liderii politici se bănuiesc de agende ascunse, nu au nicio încredere unii în alţii, iar populaţia nu are încredere în politicieni. Pe lângă amânarea modernizării în sens european a statului – în cel mai bun context politic de care a beneficiat vreodată România, în ciuda crizei economice mondiale –, acest blocaj se traduce prin dezinteresul majorităţii populaţiei pentru actul politic, o prezenţă tot mai scăzută la vot, ceea ce pune probleme de legitimitate şi ridică semne de întrebare asupra sănătăţii democraţiei româneşti.
Un nou contract fondator poate rupe acest cerc al suspiciunii şi neîncrederii. Dezbaterile pe marginea revizuirii Constituţiei sunt momentul ideal pentru scrierea noului contract politic. Ultimul a fost ratat, fiind încropit în mare grabă după fuga lui Ceauşescu. La negocierea lui au participat fostele slugi ale lui Ceauşescu, nomenklatura şi Securitatea. De aici şi urâţenia tranziţiei româneşti, cu hoarde de mineri dezlănţuite pe străzile Capitalei, cu privatizările frauduloase şi devalizarea conturilor lui Ceauşescu, cu o elită de pradă care astăzi are un singur proiect – menţinerea statu quo-ului, prin respingerea oricăror reforme care l-ar putea afecta. În ciuda acestei elite, România n-a rămas pe loc, a progresat până a intrat în blocaj, pentru depăşirea căruia e necesar un nou contract politic. La negocierea şi scrierea acestuia trebuie să participe întreaga naţiune. Deci, nu e o problemă de pro sau anti-Băsescu, ci de faptul că naţiunea nu se mai regăseşte în această clasă politică strâmb croită de două decenii. Dacă elita nu va fi capabilă să propună cât mai curând acest contract, între ea şi restul populaţiei s-ar putea căsca o prăpastie. Deja în acest moment sunt pături întregi ale populaţiei, mai ales clasa de mijloc, oameni cu studii superioare şi afaceri proprii, care nu se mai simt reprezentaţi de niciun partid şi care-şi petrec ziua de vot pe pârtia de schi.
Rezultatul noului contract se va reflecta în prevederile viitoarei Constituţii. E timpul să învăţăm din greşelile şi crizele politice recente, să fixăm mai clar atribuţiile principalelor instituţii, să renunţăm la o împărţire administrativ-teritorială care datează din 1968, să scurtăm mandatul prezidenţial la 4 ani, pentru a reduce potenţialul de criză politică generat de capacitatea preşedintelui de a confecţiona majorităţi ad hoc. Dezbaterea pentru noul contract între elită şi societate ar trebui să cuprindă şi o analiză a consecinţelor sistemului de vot, uninominalul cu compensare, a alegerii primarilor şi preşedinţilor de consilii judeţene dintr-un singur tur de scrutin. Mai ales în domeniul independenţei justiţiei, fără de care modernizarea României rămâne o iluzie, se pot fixa şi respecta câteva linii roşii.
E un moment bun pentru a regândi contractul social, care să adune la un loc întregul ţesut al acestei naţiuni. În ultima parte a mandatului, preşedintele Băsescu nu va mai avea autentică putere, aşa că acţiunea politică poată să iasă din registrul obsesiilor anti-Băsescu. //
