Cauză și efect în sănătate

Apariția mai multor cazuri de sindrom he­mo­litic uremic la sugari din județul Argeș ar fi tre­cut neobservată, dacă nu ar fi făcut vic­ti­me, căci autoritățile au reacționat abia după ce un copil a murit, iar alții au fost transferați la un spital bucureștean. Și, așa cum ne-au obișnuit, dacă tot nu au făcut aproape nimic pentru a supraveghea epidemiologic cazurile de sindrom hemolitic uremic, s-au gândit să „compenseze“ prin raportarea zilnică obli­ga­torie a tuturor cazurilor de diaree cu deshi­dratare la copiii cu vârsta sub cinci ani – deși mai toate sunt cauzate de infecții virale cu ro­tavirus sau cu norovirus (însă doar primul poa­te fi testat în România) și foarte rar de bac­terii. Dintre acestea, cele care produc to­xina Shiga – incriminată în apariția sin­dro­mu­lui hemolitic uremic – sunt excepția, nici­de­cum regula.

Ce ar fi trebuit să facă autoritățile? În primul rând, să susțină (dacă nu să contribuie la) edu­cația pentru sănătate a populației. Bolile infecțioase diareice se transmit în principal prin­tr-o igienă deficitară. Apoi, supravegherea epidemiologică, dacă era necesară, ar fi tre­buit realizată până acum. Fatalmente, orice de­zastru mai mic sau mai mare, evitabil sau nu (vezi cazul Colectiv), ne prinde nepregătiți. Nici măcar nu cunoaștem amploarea unui fe­nomen cu care ne confruntăm, pentru că nu există statistici. Iar acolo unde știm sigur că există, cum este cazul infecțiilor nosocomiale, datele sunt direct false (județe întregi rapor­tează zero infecții de spital, deși mai jos de câteva procente este imposibil de scăzut). Nu în ultimul rând, autoritățile ar fi trebuit să se preocupe de modul în care este asigurată asis­tența medicală în afara centrelor univer­sitare. De multe ori fără epidemiolog, spitalele județene mai mici au deficit de medici în mul­te alte specialități și sunt subordonate con­siliului județean. Și sunt, desigur, influențate politic de acesta.

Numărul insuficient al medicilor epidemiologi ră­mași să practice în România (ce folos că avem epidemiologi români la Atlanta, la CDC?) nu este însă singura explicație a motivelor pen­tru care sănătatea ajunge subiect de știri. Poate vă mai aduceți aminte cum, în timpul epi­demiei de Ebola din vestul Africii, un epi­de­miolog din județul Constanța lua probe din apa mării, pentru a le testa, deoarece un tu­rist din Nigeria se îmbăiase acolo... Tot de ne­pricepere vorbim și la conducerea unor im­portante instituții din sănătate. Institutul Can­tacuzino a fost adus în pragul desființării de ma­nageri incompetenți, cu binecuvântare po­litică. Încă nu a răspuns nimeni penal pentru obstrucționarea sistematică a producției. Pâ­nă și timida încercare de resuscitare de acum doi ani, cu producerea de vaccin gripal, s-a sfâr­șit tot cu un mare fiasco, fiola arătată cu mândrie de ministrul USL Eugen Nicolăescu și de șeful său de atunci fiind un adevărat ha­zard biologic, din cauza toxinelor pe care le con­ținea. Între timp, în cea mai călduroasă iar­nă din istoria recentă, România a reușit con­traperformanța de a înregistra decese prin gripă sezonieră și chiar – mai grav – din rândul personalului medical.

Faptul că, în 26 de ani, Sănătatea a avut par­te de 24 de miniștri nu ajută deloc. Este evi­dent că lipsește o viziune coerentă a modului în care ar trebui (re)organizat sistemul. După ce căderea Guvernului Ungureanu a fost pre­ci­pitată de proiectul de reformă al lui Cristian Vlădescu, nimeni nu și-a mai asumat o ase­menea responsabilitate. În schimb, legii vechi i-au fost aduse atâtea modificări, încât cu greu mai înțelege cineva ceva din ea. În acest context și probabil cu gândul că-i va ajuta în campania electorală, liberalii au venit cu pro­iectul unei Legi a prevenției. Aproape că nu ai cum să greșești atunci când vorbești des­pre prevenție într-o țară ca România: orice e mai bun decât nimic. Aproape orice, căci pro­iectul liberalilor reușește să rateze de la mare distanță orice principiu de bun-simț. Numai la noi este posibil să se vorbească despre pre­venție în absența dovezilor („medicina bazată pe dovezi“, țineți minte?). Proiectul liberalilor evi­tă orice discuție despre modul în care tre­buie fundamentate politicile, în schimb sare direct la înființarea unei agenții care să pri­mească pe mână 700 de milioane de euro. Și, cum altfel, să aibă o conducere numită poli­tic. Ironia face ca în zilele în care la București devenea public proiectul Legii prevenției, ca­re prevede măsuri punitive pentru cei care nu se țin de programele preventive, într-o im­portantă revistă medicală americană să apară un studiu care demonstra că metoda cea mai eficientă e, de fapt alta: oferirea unor re­com­pense inițiale, din care apoi să fie retrase su­me pentru neparticipare. Nuanțe, dar unele ca­re arată că inițiatorii legii au venit cu lecția nefăcută. Și, mai mult, se folosesc de eșecul de proporții al Programului național de eva­lua­re a stării de sănătate a populației (PNESSP) pentru a ne arăta cât de importantă e pre­venția. Să fim bine înțeleși: PNESSP nu a pre­venit nimic, a fost o cheltuială uriașă și fără rost. Zece ani mai târziu, suntem acolo unde eram și atunci. Nu știm aproape nimic despre starea de sănătate a românilor, nu facem pre­venție, nu educăm populația pentru sănătate. Singura diferență este că nu mai dispunem cu atâta ușurință de banii pe care Eugen Ni­colăescu i-a risipit în ceea ce va rămâne, pro­babil, drept cel mai costisitor (și ineficient totodată) program electoral din istoria noas­tră recentă.

Pe scurt, ceea ce se vede din sănătate zilele astea poate părea surprinzător, dar este ur­ma­­rea logică și tristă a incompetenței, in­te­resului politic și imposturii care s-au in­filtrat adânc în sistem și au devenit „ale ca­sei“.