Paradoxurile Americii

În vara lui 2016, în discursul de acceptare a nominalizării sale drept candidat oficial al Partidului Republican la funcția de președinte al Statelor Unite, Donald Trump rostea emfatic următoarele cuvinte în fața unei audiențe captive. I alone can do it, sunt singurul capabil s-o facă. Așa cum a demonstrat discursul său inaugural din ianuarie 2017, viitorul președinte se referea la capacitatea sa de a salva țara de la marasmul în care se afundase, în opinia sa. La vremea aceea, rata șomajului în Statele Unite era de 4,7%, iar produsul intern brut crescuse în 2016 cu 1,6% față de anul precedent.

În pofida retoricii sale hiperbolice și narcisiste, Trump nu se înșelase însă (în linii mari) în 2016. În mai puțin de patru ani, „fenomenul Trump” a reușit ceea ce probabil niciun alt candidat n-ar fi putut să facă într-un timp așa de scurt. În timpul administrației sale, America a redevenit numărul unu în lume. Din păcate, aceasta s-a întâmplat la o cu totul altă categorie decât cea avută în vedere de Donald Trump. Cifrele vorbesc de la sine. În momentul în care scriu aceste rânduri, Statele Unite dețin recordul victimelor pandemiei (173.000) și au cel mai mare număr de persoane infectate cu COVID-19 (5,5 milioane din cele 22,2 milioane pe mapamond). Rata șomajului în momentul de față este de 10,2%, iar țara a intrat într-o recesiune adâncă, așa cum nu s-a mai întâmplat de decenii întregi.

Bilanțul guvernării Trump

America avându-l conducător pe Donald Trump este astăzi o țară a paradoxurilor, în căutarea unei busole. Președintele a câștigat cu doar 77.000 de voturi, conform regulilor colegiului electoral, dar a pierdut cu mai bine de două milioane votul universal, a doua oară în două decenii când se întâmplă acest lucru. Președintele Trump are un mod de guvernare neortodox și incoerent și tinde să petreacă mai mult timp pe terenul de golf cu partenerii săi de afaceri decât împreună cu cabinetul său. Președintele preferă să conducă prin tweets, urmărite de milioane de cititori, prin care își denigrează oponenții și își exprimă spontan preferințele într-un limbaj de o dezamăgitoare simplitate. Deși este la origine un tărâm imaginat și construit de imigranți care au crezut în visul american și care au beneficiat din plin de oportunitățile sale, Statele Unite se confruntă în prezent cu un puseu naționalist și izolaționist greu de explicat pentru o țară al cărei simbol rămâne Statuia Libertății. Excesele recente care au dus la separarea copiilor de familiile lor la granița de sud au arătat o față neașteptată și neplăcută a Americii. Obsesia lui Trump legată de ridicarea unui zid la granița cu Mexic a condus la închiderea guvernului federal pentru o perioadă-record și la irosirea unor resurse importante.

Lista paradoxurilor nu se oprește, însă, aici. Până nu demult, Partidul Republican era văzut drept partidul responsabilității fiscale, al ordinii publice și al securității naționale. Astăzi, aceste atribute se aplică mai degrabă democraților. Deficitul bugetar a crescut în timpul administrației Trump la o cifră astronomică, de ordinul trilioanelor, iar analiștii prevăd că reducerea taxelor va costa Trezoreria încă 1,5 trilioane de dolari în deceniul următor. Relațiile dubioase întreținute de managerul campaniei lui Trump, Paul Manafort, și de asociatul său, Roger Stone, cu agenți de influență ruși sau Wikileaks au făcut ca acțiunile Casei Albe să fie percepute drept o amenințare la adresa securității naționale. Nu întâmplător, un număr surprinzător de mare de cadre din armată și serviciile de informații au ieșit la lumina rampei, semnând scrisori prin care au avertizat despre acest pericol.

Astăzi, „mlaștina” denunțată de Trump și de suporterii săi a devenit scena unei diviziuni politice nemaiîntâlnite, caracterizată de scandaluri politice și anchete interminabile, concedieri fulminante și reglări mafiote de conturi, așa cum s-a întâmplat cu fostul șef al FBI, James Comey, și cu colonelul Alexander Vindman, care a depus mărturie în procesul de suspendare a președintelui. Polarizarea se resimte din plin în toate sferele vieții politice și, mai ales, în mass-media, fiind egalată doar de instabilitatea Casei Albe. În mai puțin de patru ani, președintele a schimbat nu mai puțin de cinci directori de cabinet. Între criticii săi cei mai severi se înscriu foști membri ai propriei sale administrații, precum fostul ministru al apărării, Jim Mattis, și fostul secretar de stat, Rex Tillerson. Acțiunile administrației Trump au pus apoi sub semnul întrebării domnia legii și separația puterilor în stat, două principii sacrosancte în tradiția politică americană. În această vară, abuzurile poliției au declanșat ample proteste în întreaga țară. Pentru prima dată în decursul ultimelor decenii, trupe federale au fost trimise în mari orașe americane pentru a tempera sau bloca protestele. În plus, președintele a exprimat rezerve față de procesul de votare prin poștă, a ridicat posibilitatea amânării alegerilor și a refuzat să promită că va recunoaște rezultatul lor, în cazul în care va pierde.

În plan extern, situația nu e nici ea încurajatoare. În mai puțin de patru ani, din modelul către care se îndreptau încrezătoare privirile lumii întregi, America a devenit în mod surprinzător copilul bolnav al lumii dezvoltate. Cetățenii americani nu pot să călătorească în multe state din cauza evoluției pandemiei de peste Ocean. Un pașaport american, atât de respectat până nu demult, nu valorează mare lucru în clipa de față. Președintele Americii, care și-a declarat în mod repetat simpatia față de lideri autoritari precum Vladimir Putin sau Kim Jong-un, e privit cu scepticism sau chiar cu dispreț în marile capitale ale lumii. Politica oficială a administrației de la Washington în privința schimbărilor climaterice este în dezacord cu cea promovată de celelalte state dezvoltate. Raporturile cu ceilalți parteneri din NATO sunt confuze și viitorul alianței, incert. Politica Statelor Unite față de Iran, diferită de poziția aliaților europeni, a sfârșit prin a relansa programul atomic la Teheran. America s-a retras din Parteneriatul trans-pacific, lăsând astfel mână liberă ascensiunii Chinei în zonă. În același timp, un nou război rece comercial este în plină desfășurare între primele două mari puteri ale lumii (Statele Unite și China), fără să existe o strategie clară la Washington, în afara impunerii de tarife protecționiste care afectează în primul rând economia americană.

Alegerile din noiembrie

Evident, miza actuală cea mai importantă o reprezintă alegerile din noiembrie, care vor avea o importanță decisivă pentru viitoarea configurație a Casei Albe și a Congresului. Sondajele de opinie s-au dovedit nefiabile în 2016, astfel încât e prudent să ne abținem de la orice fel de pronosticuri în momentul de față. America rămâne o țară divizată, cu un electorat în flux și o nouă realitate demografică. Există apoi diferențe notabile între radicali și moderați în ambele tabere. Cele peste 60 de zile care ne despart de alegerile din 3 noiembrie pot aduce surprize importante. Dar este aproape sigur că soarta alegerilor va fi decisă, ca și acum patru ani, de câteva state-cheie: Pennsylvania, Michigan, Wisconsin, Minnesota, Nevada, Arizona și Florida. Cine va câștiga majoritatea în aceste state va ocupa Casa Albă pe 20 ianuarie 2021.

Lecțiile din midterms

Pentru a aproxima ce s-ar putea întâmpla în noiembrie 2020, putem să ne raportăm la alegerile din noiembrie 2018. America de astăzi nu se află într-o situație mai bună decât cu doi ani în urmă. Dimpotrivă! Atunci, participarea la vot înregistrase o cifră-record, 53,4%, cu 11,5% mai mare decât la alegerile din 2014. În 2018, democrații primiseră peste 60 de milioane de voturi, față de 50 de milioane câștigate de republicani. Situația fusese diferită în 2014, când republicanii câștigaseră aproape 40 de milioane de voturi, cu 5 milioane mai mult decât democrați. În 2018, Partidul Democrat a înregistrat câștiguri masive în zonele urbane și, mai ales, în suburbii, unde electoratul feminin a votat masiv pentru reprezentanții săi. În noua Cameră a Reprezentanților aleasă în noiembrie 2018, 35 de districte care votaseră în 2016 pentru Trump au trecut în mâna Partidului Democrat.

În plus, democrații au înregistrat succese electorale și în state precum Oklahoma, Kansas și Texas, unde Partidul Republican dominase absolut scena politică în trecutul apropiat. În total, 5 state care votaseră pentru Trump în 2016 (Iowa, Wisconsin, Michigan, Pennsylvania și Arizona) au trecut în tabăra democraților doi ani mai târziu. În toate aceste state-cheie, alianțele între radicali și moderați s-au concentrat pe teme concrete și pragmatice, precum educație, infrastructură sau asistență medicală. Nu în ultimul rând, în 2018, democrații au obținut câștiguri semnificative în rândul minorităților. Populația afro-americană a votat în proporție de 9:1 pentru democrați, în timp ce cea de origine asiatică a votat 3:1 pentru democrați. Raportul a fost de 7:3 în rândul hispanicilor.

Rezultatul alegerilor din 2018 are mai multe cauze. În pofida retoricii sale populiste din campania din 2016, Trump a făcut foarte puțin în mod concret pentru cetățeanul de rând, la firul ierbii. Tarifele impuse în relațiile comerciale cu China au provocat mari probleme agricultorilor din mijlocul Americii, dependenți de exporturi. Republicanii au încercat în Congres, în câteva rânduri, să submineze Obamacare, fără a propune vreo alternativă. Administrația sa a redus taxele în favoarea corporațiilor și a milionarilor, amânând măsurile necesare pentru refacerea infrastructurii.

O redefinire profundă

Unii analiști sunt de părere că asistăm în prezent la o redefinire profundă a scenei politice americane, similară situației din 1963-1966. În multe cercuri există convingerea că instituțiile politice americane au devenit disfuncționale și au nevoie de o nouă reechilibrare. America se află într-adevăr în căutarea unei noi balanțe între libertate și egalitate, individ și comunitate, sectorul privat și cel de stat. Cât de radicală va fi această schimbare e greu de spus cu exactitate în clipa de față. Dar ce se poate spune cu siguranță e că actuala redefinire a scenei politice are loc pe fondul a două fenomene profunde: este vorba despre contestarea paradigmei economice inițiate de administrația Reagan în anii ‘80 și despre revirimentul socialismului democratic în rândul generației născute în jurul anului 2000, care a sprijinit candidatura lui Bernie Sanders. Deși ambele fenomene sunt de natură să creeze disconfort în rândul diferitelor segmente ale electoratului, ele sunt nu mai puțin reale. Conform unui sondaj Gallup, între americanii sub 30 de ani, 51% din subiecți au exprimat o părere favorabilă despre socialism; cifra scade la 30% pentru cei în categoria de vârstă 50-64 de ani și 28% pentru cei peste 65 de ani.

Într-o democrație funcțională, regulile jocului sunt de așa natură încât nu există victorii sau înfrângeri definitive. Democrația e prin definiție un regim al incertitudinii. Triumfurile sunt doar temporare și pot fi urmate de eșecuri. La rândul lor, înfrângerile pot da naștere unor victorii ulterioare. În urmă cu patru ani, un tânăr conservator american, Michael Anton, publica sub pseudonimul Publius Decius Mus un articol în care compara alegerile din 2016 cu celebrul zbor 93 care s-a prăbușit în statul Pennsylvania pe 11 septembrie 2001. Atunci, câțiva eroi și-au sacrificat viața pentru a deturna avionul ce se îndrepta amenințător spre Washington. Comparația lui Anton era, evident, menită să provoace și era, în fond, o exagerare retorică. Astăzi, însă, când viitorul democrației americane este sub semnul întrebării, comparația cu zborul 93 pare a fi mai relevantă decât niciodată. //