Recitindu-l pe Matei Călinescu

Se împlinesc zilele acestea 2 ani de când ne-a părăsit Matei Călinescu. Cunoscut şi apreciat ca un proeminent critic literar şi profesor universitar, Matei a fost întruchiparea unei rare combinaţii între o erudiţie discretă, dar profundă şi o căldură umană autentică. Estet solitar, dar atent la semnele timpului, el şi-a urmat consecvent pasiunile şi obsesiile intelectuale, departe de isteria extremelor şi luminile rampei. Neavând ambiţia de a fi un director de conştiinţe, ca atâ­ţia alţii în patria pe care a părăsit-o fizic în 1973, Matei a revenit, totuşi, cu pregnanţă în cultura română după 1989, când a publicat numeroase volume, cum ar fi Amintiri în dialog (cu Ion Vianu), evocarea emoţionantă a fiului său Matthew, prematur dispărut, comprehensiva carte despre Eugen Ionescu sau analizele dedicate lui Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu.

Experienţa exilului i-a marcat profund viaţa, conferindu-i o dublă identitate între care Matei Călinescu a pendulat timp de trei decenii şi jumătate. Prietenului său de o viaţă, Ion Vianu, îi declara la începutul anilor ´90: „Exilul rămâne experienţa mea fundamentală: lui îi datorez revelaţia că Itaca e pentru mine o limbă - o mică insulă obscură în geografia lingvistică a lumii, dar singura de pe ale cărei ţărmuri accidentate pot asculta la nesfârşit «foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare», încercând să-i desluşesc vagile profeţii şi tâlcurile ascunse. Limba română… îmi deschide, în sfârşit, posibilitatea scrisului, a acelui scris… născut din ideea morţii şi străduindu-se s-o depăşească şi s-o uite. … Fără libertatea şi rigoarea pe care le aflu în limba regăsită, în Itaca mea secretă, acest joc ar fi imposibil“. Acest fragment conţine, în opinia mea, cheia care ne permite să înţelegem dorinţa lui Matei de a reveni „acasă“ şi de a scrie tot mai mult în limba maternă, într-un moment în care cariera sa universitară era pe deplin afirmată în America. Limba română era singurul idiom în care scrisul lui Matei se putea desfăşura cu adevărat liber, pentru a reflecta indirect pe marginea finitudinii şi a sensului vieţii.

Dacă exilul, dezrădăcinarea şi dubla identitate sunt absente din opera academică a lui Matei Călinescu, ele pot fi regăsite din plin în Amintiri în dialog (1994) şi Un fel de jurnal (2005). Citind observaţiile din perioada 1973-1981, mi-am dat seama cât de centrală şi discretă în acelaşi timp a fost dimensiunea politică în viaţa şi opera sa. Descoperirea importanţei acestei dimensiuni l-a surprins chiar pe autorul însuşi, care fusese obişnuit să-şi refuleze sau deghizeze instinctele de animal politic în România comunistă. „Ce se întâmplă cu mine?“, se întreabă el odată ajuns pe pământul Noii Lumi. „Eu, care atâta vreme, scârbit de politică, am nutrit un vis al apolitismului, … încep să am reacţii şi chiar obsesii politice“. Îl supără, însă, superficialitatea politică a unor colegi occidentali şi, mai ales, tendinţa lor de a idealiza, în stil marcusian, tot ce se opune establishmentului occidental.

Marxismul lor estetizant-apocaliptic i se pare vag şi lipsit de onestitate intelectuală. Un gânditor onest, notează Matei, ar trebui să se simtă obligat să compare în permanenţă cele două lumi, fără a aplica selectiv criterii şi principii politice. Cine a trăit sub comunism ştie că, în pofida imperfecţiunilor lor, libertăţile de care se bucură oamenii în regimurile capitaliste nu sunt o iluzie şi e conştient că alienarea din lumea capitalistă trebuie comparată mereu cu dificultăţile reale întâmpinate de cei care trăiesc în regimurile comuniste, dominate de „tirania ideologiei şi a negării faptelor prin minciună“, două subiecte cărora Matei Călinescu le dedică numeroase observaţii.

În cuvinte puţine, dar remarcabile prin fermitatea lor, Matei oferă un portret mişcător al infernului totalitar din care avusese norocul să evadeze datorită unei burse Fulbright (memorabilă e scena întâlnirii cu Ştefan Andrei înaintea plecării sale, descrisă în Amintiri în dialog). „Forţa totalitarismului“, notează Matei Călinescu, „vine din capacitatea de a crea, la început prin teroare brută, mai apoi printr-o teroare mai difuză, o psihologie de ostatici“, întărită în timp de duplicitatea, suspiciunea şi delaţiunea generalizată şi perpetuată apoi de autocenzura căreia nimeni nu i-a scăpat. Recitind Demonii, Matei are ocazia să reflecteze din nou asupra servitudinii voluntare şi a minciunii ca instrument politic şi să denunţe societatea insalubră în care fiecare era forţat să mintă în numele unui pretins viitor luminos. „Ce altceva e comunismul“, se întreaba el, „decât o sistematizare a corupţiei, laşităţii, meschinăriei, brutalităţii?“ În alt pasaj, Matei descrie regimul comunist ca o logocraţie: „Adevărul e stabilit de cei care controlează cuvântul. Nu exproprierea mijloacelor de producţie, ci exproprierea mijloacelor de comunicare alcătuieşte esenţa comunismului“. În sfârşit, comunismul e definit ca o thanatocraţie, „nu numai în sensul unei realizări politice a instinctului morţii, ci şi în acela al cenzurii permanente a vieţii, a viului. Viaţa e forţată să devină «subterană», să se ascundă, să ia forma corupţiei“.

Cu toate acestea, denunţarea fermă a comunismului nu l-a transformat, însă, pe Matei Călinescu într-un anticomunist monoman. Moderaţia sa l-a făcut sceptic faţă de orice formă de delir interpretativ paranoid, faţă de orice formă de nostalgie politică şi, mai presus de toate, de dispreţul suveran pentru fapte care îi unea în mod paradoxal pe comunişti şi pe unii dintre oponenţii lor înverşunaţi. Reacţia faţă de Paul Goma e simptomatică în această privinţă. Matei a admirat fără rezerve curajul dizidentului, dar s-a delimitat de anticomunismul său imoderat, care i se părea „la fel de elementar şi de previzibil ca şi comunismul cel mai lozincard“.

Faţă de lumea agitată din ţară de după 1989, Matei obişnuia să aibă o atitudine tolerantă, înţelegătoare şi detaşată în acelaşi timp. Îi displăceau lucrurile făcute superficial, înverşunările de tot felul, bârfele pe la spate şi impulsurile distructive. Nu erau pe placul lui nici covorul roşu, nici omagiile adulatoare. Îl deranjau trădările sau sincopele de atenţie ale celor în care investise emoţional. Preţuia în schimb fidelitatea prietenilor, vechi şi noi, şi era curios să cunoască oameni tineri, deschişi către universul culturii. Moderaţia, erudiţia, discreţia şi detaşarea lui Matei Călinescu sunt virtuţile de care avem nevoie astăzi, mai mult ca oricând. Omagiindu-l aici, pe scurt, nu fac altceva decât să cinstesc memoria unui mare cărturar şi bun prieten, care îmi lipseşte atât de mult în Bloomington. //