De același autor
Căderea Cortinei de Fier şi, mai apoi, integrarea ţărilor satelit ale imperiului sovietic în NATO şi Uniunea Europeană au acreditat ideea că vechile diviziuni ale continentului sunt de domeniul istoriei şi au creat speranţe supradimensionate, în special în Est, cu privire la o Europă unică şi omogenă. Dar, în realitate, civilizaţia europeană, în sensul său larg, euro-atlantic şi euro-asiatic, dobândit începând cu secolul XIX, este străbătută astăzi de o adâncă falie a memoriei, care a înlocuit atât vechea împărţire cultural-politică tripartită, între un Occident democratic şi liberal, o Mitteleuropa germană autoritaristă şi un Orient slav autocratic, de acum o sută de ani, cât şi diviziunea ideologică dintre Lumea liberă şi Lumea comunistă care i-a succedat după „epoca naţiunilor“ din perioada interbelică, dar şi de o persistentă falie de dezvoltare economică.
Estul şi Vestul (care a înghiţit culturalmente, între timp, aproape complet, şi aria germană uşor distinctă din centrul Europei) privesc în mod diferit trecutul, au puncte de pornire contradictorii în evaluarea prezentului şi, ca urmare, îmbrăţişează viziuni divergente cu privire la viitor.
În Vest domină o viziune liniară asupra istoriei, care se confundă cu ideologia „progresistă“ de centru-stânga, arhiprezentă, de la formele sale cele mai elevate, la formele sale cele mai caricaturale. Libertatea şi prosperitatea occidentală de astăzi sunt văzute ca rezultatul univoc şi ascendent al luptei stângii şi a precursorilor ei reali sau imaginari, de la mişcarea politică pentru extinderea sufragiului la începutul secolului XIX şi până la mişcarea socialistă din secolul XX, care a îmblânzit „capitalismul sălbatic“ şi a impus o mai mare, deşi nicidecum completă, „egalizare“ a avuţiei. Nimic nu tulbură această naraţiune triumfalistă în conştiinţa intelectualului obişnuit, indiferent de afilierea partizană, din Vest, episodul naţional-socialist şi cel fascist fiind asimilate (contrar evenimentelor istorice şi cercetărilor politice care le dovedesc caracterul revoluţionar comun cu mişcările radicale socialiste şi comuniste) unei ultime şi cumplite recrudescenţe reacţionare conservatoare, iar absurdul comunismului din Est fiind văzut, de regulă, ca o idee bună, dar greşit aplicată şi discreditată de maniile unui Stalin.
În schimb, în Est, viziunea intelectualilor asupra istoriei este mai degrabă ciclică. Emanciparea popoarelor central şi est-europene după Versailles a fost, după un scurt intermezzo, stopată de instaurarea imperiului sovietic, care s-a dovedit triumfător în lupta pentru hegemonie în această regiune purtată cu imperiul nazist, iar, odată cu pierderea libertăţii, s-au diminuat şi aspiraţiile privind recuperarea decalajelor de dezvoltare şi depăşirea complexelor faţă de popoarele occidentale. Chiar şi unii dintre cei mai inteligenţi intelectuali de stânga din Est, care au crezut la un moment dat în promisiunea emancipatorie a comunismului, recunosc că ideea comunistă a eşuat, lăsând în urmă un complex cel puţin la fel de mare în raportarea societăţilor central şi est-europene la Occident.
Această falie a memoriei şi a realităţilor sociale şi economice stă la baza raporturilor ambivalente dintre Est şi Vest, raporturi de opoziţie şi totodată de emulaţie, care pot fi cel mai bine observate în câteva dezbateri importante din interiorul Uniunii Europene, organizaţia interguvernamentală (sau, după unii, confederaţia) care reuneşte în sânul ei popoare de pe ambele maluri.
Astfel, în Parlamentul European, de pildă, memoria celor două totalitarisme a fost tratată diferenţiat, vesticii, în marea lor parte, opunându-se propunerii esticilor de a se ratifica o condamnare egală a crimelor comunismului şi nazismului, care ar fi presupus tocmai o infirmare a viziunii liniare triumfaliste, care legitimează intelectual centru-stânga occidentală şi care a ajuns să fie în bună măsură acceptată, mai mult sau mai puţin şi de la un caz la altul, chiar şi de grosul curentelor de centru-dreapta. În planul politicii externe şi de securitate, majoritatea statelor vestice, mult mai puţin sensibile la situaţia din Estul continentului, doresc dezvoltarea unei politici externe şi de securitate independente faţă de Statele Unite ale Americii, de care sunt totuşi legate prin alianţa Tratatului Atlanticului de Nord, cu toate că, pe fondul crizei fiscale din Europa şi al revenirii Franţei în structurile militare ale NATO, o decizie încununată cu succesul campaniei din Libia, elanul constituirii unor forţe militare decuplate de aliatul nord-american a încetinit. În schimb, statele estice, care nu beneficiază de confortul geopolitic şi de securitate cu care s-au obişnuit statele occidentale, văd în NATO şi, în ultimă instanţă, în SUA, garantul independenţei recâştigate şi a securităţii lor vizavi de o Rusie cu intenţii încă neclare în fostul spaţiu sovietic şi vecinătatea acestuia. În sfârşit, în sânul Comisiei Europene, statele vestice, cu excepţia Marii Britanii, de regulă, pledează pentru extinderea şi consolidarea suprastatului dirjist şi regulaţionist de la Bruxelles, în spiritul acelui „progresism“ ideologic moştenit istoric şi extins acum la nivelul UE, în timp ce, în statele estice, vocile sceptice (printre care se remarcă preşedintele ceh Václav Klaus, dar şi importanţi lideri politici polonezi) cu privire la viziunea economică, fundamentală de altfel, urmată de birocraţia şi elitele politice de la Bruxelles se înmulţesc, deşi complexele de inferioritate, aspiraţiile de recunoaştere a statutului adesea uitat de ţări europene a statelor estice, cât şi deficitul de competenţă inhibă încă criticile lucide.
Umplerea acestei falii care separă conştiinţa istorică a Estului şi a Vestului nu se poate face prin ignorarea ei sau escamotarea problemei prin slogane superficiale privind moştenirea culturală comună europeană şi viitorul comun european, mai ales într-un moment în care imigranţii estici în ţările occidentale sunt trataţi ca cetăţeni europeni de rangul doi, în pofida mult clamatelor principii din tratatele UE. Ea implică evaluări divergente ale unor chestiuni importante ale prezentului şi conţine virtualităţi ale unor opţiuni diferite în materie de politici publice în viitor. În consecinţă, o reflecţie onestă asupra relaţiei Est-Vest, mai ales în sânul Uniunii Europene, trebuie să plece de la recunoaşterea acestor diferenţe, adesea umbrite de viziunea istorică liniară a Vestului, şi a ideii că, în aprofundarea integrării europene, pot exista mai multe căi de urmat, fără ca prioritatea deţinută de alegerile occidentale de până acum să fie în mod necesar şi calea demnă de urmat în viitor.
