De același autor
O nouă revizuire a Constituţiei nu este în măsură să adreseze neajunsurile fundamentale şi stigma publică ataşată unui document ieşit din anii nebuloşi de la începutul istoriei postcomuniste a României.
Actualul regim constituţional din România, instituit în anul 1991 şi revizuit marginal în anul 2003, conţine o serie întreagă de idiosincrazii ideologice tributare mentalităţii gorbacioviste a FSN şi o sumă de imperfecţiuni, incoerenţe şi ambiguităţi, în special la nivel instituţional, care şi-au revelat neajunsurile în ultimii 20 de ani. Din acest motiv, o nouă Constituţie – şi nu doar o nouă revizuire a documentului parentat de Ion Iliescu şi Antonie Iorgovan, care în parte nu face decât să corecteze o revizuire anterioară care s-a dovedit proastă, aşa cum doreşte preşedintele Traian Băsescu şi actuala coaliţie de la putere – este demersul necesar pentru a soluţiona problemele de fond puse de actul constituţional din prezent. Adoptarea unei noi Constituţii înseamnă convocarea unei Adunări Constituante, care să îşi desfăşoare lucrările în paralel cu Parlamentul, până la ratificarea şi intrarea în vigoare a noului regim constituţional.
Apelurile din prezent privind revizuirea Constituţiei vizează în esenţă modificarea unor prevederi minore care statuează raporturile dintre principalele instituţii ale statului, cu alte cuvinte, elemente ce ţin de forma hibridă a regimului politic democratic al României. Solicitarea cea mai spectaculoasă din punct de vedere al opiniei publice, trecerea la un parlament unicameral, nu este justificată de condiţiile obiective ale României şi de tradiţia sa constituţională, chiar dacă a fost aprobată printr-un referendum consultativ ţinut odată cu alegerile prezidenţiale din 2009 – un referendum, tocmai din acest motiv, suspect de luptă politică partizană şi, oricum, un instrument problematic în materie de dezbatere constituţională.
Carenţele fundamentale ale actualei Constituţii nu se reduc la detalii minore de procedură în raporturile dintre principalele instituţii politice, detalii care privesc, în principal, clasa politică – de altfel, una de o calitate destul de scăzută – şi mai puţin cetăţenii luaţi individual şi naţiunea în ansamblul ei. Ca urmare, schimbarea Constituţiei trebuie să includă o clarificare fundamentală a formei regimului politic, o clarificarea a cartei libertăţilor şi drepturilor individuale din textul constituţional, dar şi o reconsiderare a formei de stat actuale, impusă în mod abuziv de regimul comunist şi perpetuată în mod autoritar şi chiar violent de către gorbacioviştii din jurul lui Ion Iliescu, după căderea comunismului (abuz care a fost chiar introdus în mod aberant în Art. 152 privind condiţiile de revizuire ale actualei Constituţii!).
Actualul regim semiprezidenţial slab şi-a dovedit limitele în cursul ultimului deceniu, provocând numeroase şi aprigi controverse privind interpretarea prerogativelor celor două ramuri ale Executivului. Accentuarea semiprezidenţialismului, prin prelungirea mandatului preşedintelui de la 4 la 5 ani, în anul 2003, nu a făcut decât să sporească controversele politice, mai ales în contextul coabitării dintre un preşedinte şi un prim-ministru aparţinând unor formaţiuni politice parlamentare diferite. Ca urmare, se impune o alegere fundamentală între un regim politic parlamentar şi unul prezidenţial.
Mai întâi, trebuie spus că un regim politic prezidenţial nu este, aşa cum poate sugera semantica la prima vedere, incompatibil cu o formă de stat monarhică. Deşi majoritatea statelor monarhice, prin evoluţia istorică, au dezvoltat un regim parlamentar, în timp ce primele state republicane, în fostele colonii europene din America, au dezvoltat un regim prezidenţial, forma regimului politic nu este dată de forma statului, ci de relaţia dintre Executiv şi Legislativ. Într-un regim parlamentar, Executivul este responsabil sau dependent de Legislativ, care îl poate oricând demite, în timp ce într-un regim prezidenţial, Executivul este separat de Legislativ (Congres) şi viceversa, acesta din urmă putând doar respinge iniţiativele sale legislative, de regulă informale, nu şi a-l demite (cel puţin nu în mod obişnuit) pe şeful Executivului, prerogativă lăsată, ca şi alegerea acestuia, poporului la vot. Deşi mai puţin frecvente, există în prezent exemple de state republicane parlamentare cu un Executiv (cvasi)prezidenţial, cum ar fi aşa-numitul „prime-ministerial presidentialism“ din Israel, şi state monarhice parlamentare cu un Executiv (cvasi)prezidenţial, cum ar fi, după mai multe opinii, Australia. Deci, forma statului – republică sau monarhie – este în teorie şi practică o chestiune independentă de forma regimului politic, fie prezidenţial, fie parlamentar.
Alegerea unei forme clare de regim politic trebuie să ţină cont şi de alţi factori instituţionali, cum ar fi sistemul electoral şi sistemul de partide. În condiţiile unui sistem electoral majoritarist, un regim politic parlamentar tinde să producă o dinamică majoritaristă pronunţată a regimului politic în ansamblu, în timp ce un regim politic prezidenţial tinde să producă o dinamică mai consensualistă. În schimb, în condiţiile unui sistem electoral proporţionalist, un regim politic parlamentar tinde să producă o dinamică mai fragmentară sau pronunţat consensualistă a regimului politic în ansamblu, căci majoritatea executivă va trebui să negocieze coaliţii de guvernare, în timp ce un regim politic prezidenţial tinde să compenseze fragmentarea de la nivelul parlamentului şi să creeze forţe majoritariste, deoarece şeful Executivului va trebui să negocieze coaliţii legislative ad-hoc pentru a trece legislaţia guvernului.
Capitolul II din actuala Constituţie, inspirată din Constituţia social-democrată a Italiei şi diverse documente ONU, conţine o cartă extensivă şi eterogenă de libertăţi şi drepturi, care, din nefericire, sunt incoerente. Alături de libertăţile şi drepturile fundamentale şi civile „clasice“, cunoscute mai nou ca drepturi negative, Constituţia din 1991 include o panoplie de noi „drepturi“ sau „libertăţi“, create din motive ideologice în Adunarea Naţiunilor Unite la iniţiativa defunctei Uniuni Sovietice, şi cunoscute îndeobeşte ca „drepturi şi libertăţi pozitive“. Din punct de vedere filosofic, acestea intră în contradicţie cu cele dintâi şi nu reprezintă altceva decât nişte creanţe anonime şi neexecutabile, adresate, prin intermediul statului, de către un grup de cetăţeni unui alt grup de cetăţeni.
Aceste aşa-numite „drepturi pozitive“ instituie o serie întreagă de obligaţii creanţiere ale statului (la sănătate, educaţie, cultură, „trai decent“, un mediu curat etc.), care nu pot fi însă operaţionalizate sau cuantificate practic cu suficientă precizie pentru a fi utile juridic, ba chiar limitează spaţiul de manevră legitim şi absolut necesar al guvernului în condiţii impopulare – aşa cum s-a dovedit cu ocazia măsurilor de criză luate în 2010, de pildă – dacă se insistă pe o interpretare ad litteram a acestora.
Desigur, o societate civilizată şi prosperă are în vedere şi datorii pozitive pentru membrii săi mai vulnerabili, însă aceste datorii pozitive nu au nevoie de o constituţionalizare ilicită şi înşelătoare, sub numele de „libertăţi“ şi „drepturi“, a unor programe şi măsuri sociale asistenţiale. Constituţia unei ţări nu trebuie încărcată inutil cu astfel de expresii ideologice ale unor măsuri politice pragmatice şi de natură tehnică, deturnând-o de la raţiunile sale fundamentale, acelea de a garanta libertăţile individuale şi de a crea un regim politic care permite cetăţenilor să controleze respectarea acestora.
În istoria modernă a României, monarhia constituţională a reprezentat forma legitimă şi tradiţională de stat. În data de 30 decembrie 1947, monarhia a fost abolită printr-un act abuziv de abdicare a Regelui Mihai I, realizat împotriva voinţei poporului şi la presiunea armată a unei puteri străine ocupante, în speţă Uniunea Sovietică, un act de abdicare denunţat de suveran ulterior. Acest episod dezonorant din istoria naţională a fost ocultat de peste 40 de ani de dictatură totalitară comunistă, iar, odată cu căderea comunismului, ocultarea adevărului istoric şi manipularea voinţei poporului a fost perpetuată de eşalonul doi al nomenclaturii comuniste, care, din nefericire, a preluat puterea şi a instituit actualul regim republican după anul 1989.
Alegerile pentru Adunarea Constituantă din 1991 şi dezbaterile din aceasta s-au realizat în condiţii foarte puţin democratice şi dominate de propaganda antimonarhică şi împotriva partidelor autentic democratice de opoziţie, ba chiar în condiţii caracterizate de represiune internă violentă şi de persecuţie a celor de o părere diferită, inclusiv de persecutarea familiei monarhice, al cărei acces în România a fost în mod abuziv îngrădit, în ciuda popularităţii sale crescânde.
Această ostilitate la adresa monarhiei şi teamă vizavi de voinţa populară s-au manifestat în mod explicit la nivelul Frontului Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu, guvernul revoluţionar provizoriu transformat în partid aproape unic, care nu numai că a ignorat tradiţia constituţională pretotalitară a ţării, ci a refuzat cu obstinaţie să ofere poporului şansa de a-şi exprima opţiunea în privinţa formei de stat prin plebiscit. În schimb, printr-un sofism exemplar pentru lipsa de onestitate şi mentalitatea leninistă a nomenclaturii comuniste, Antonie Iorgovan, „părintele Constituţiei“ din 1991, a declarat ulterior că răspunsul pozitiv la referendumul de ratificare a documentului constituţional (oricum obţinut în condiţii nebuloase, propagandistice şi nedemocratice astăzi mai bine cunoscute) reprezenta de fapt un răspuns tacit şi în privinţa formei de stat.
Cu toate acestea, adepţii unei forme de stat monarhice rămân şi astăzi destul de numeroşi în România şi invocă de partea lor tradiţia, continuitatea şi legitimitatea democratică. Departe de a fi un sistem care lasă hazardul genetic să-l aleagă pe şeful statului, aşa cum a afirmat în mod fals şi lipsit de inteligenţă actualul preşedinte (statutul casei monarhice prevăzând ocolirea succesiunii în cazuri medicale extreme), el însuşi un produs ideologic al nomenclaturii comuniste, trecerea la o formă monarhică poate consolida stabilitatea politică, prin separarea funcţiei simbolice de reprezentare a statului de funcţiile electorale de reprezentare politică şi guvernare efectivă. //
