De același autor
Mediatizarea din ultimele saptamani a Bisericii Ortodoxe Romane a reusit sa transmita, in pofida zgomotului de fond, a exagerarilor pioase sau a aproximatiilor de tot felul, faptul ca Biserica se afla intr-o situatie fara precedent, nu atat in sensul gravitatii, cat al imposibilitatii de a ne raporta la istoria de 82 de ani de patriarhie pentru a avea reperele alegerii noului patriarh. Intai de toate pentru ca, dupa 17 ani de libertate, nu exista inca o istorie mai putin formala a perioadei recente a Bisericii care sa scoata momentele alegerii patriarhilor din ambiguitate, folclor si supozitii fara marturii clare. Dar si in aceste conditii, acceptand ca inevitabila falia dintre cei care lasa totusi loc interventiei divine si cei care isi restrang observatia la culisele terestre, Biserica Ortodoxa are sansa unui inceput nou, a unei libertati pe care i-o doresc inclusiv cei care nu sunt membrii sai. In viziunea elitei citadine, primul pas spre libertate este distantarea clara de urmele trecutului comunist. Tuturor le este la indemana sa se gandeasca la cuvintele lui Hristos: "Adevarul va va face liberi"; un adevar care nu este strict cel al dosarelor - ne-au prevenit anticomunisti celebri! - dar care include asumarea critica si expiatoare a experientei comunismului. Libertatea de aici incepe: o libertate pe care este chemat sa o asigure intreg corpul eclezial reprezentat de membrii Colegiului Electoral Bisericesc, care, din pacate, se resimte de improvizatiile lipsite de gust ale tranzitiei romanesti. Totusi, decizia majora revine membrilor Sfantului Sinod, in mare parte intinerit. Lor le incumba o sarcina istorica: aceea nu doar de a mentine credibilitatea populara a institutiei prin echilibre precare, ci de a o intari printr-o hotarare profetica.
Viitorul patriarh va prelua conducerea sinodala a unei Biserici care a strabatut convulsiile tranzitiei si traieste in prezent un elan constructiv, dar care se va confrunta mai devreme sau mai tarziu, in functie de ritmurile societatii romanesti, cu situatii tipice fenomenelor de secularizare. Iata de ce virtutile sale de "comunicator" si capacitatea sa de a face traditia din care se hraneste orice Biserica venerabila sa fie creativa si sa vorbeasca oamenilor de astazi sunt esentiale intr-o lume care contesta din reflex orice vine din trecut. Daca multi, prea multi dintre cei care cred nu fac diferenta intre cutume si traditia adevarata a Duhului in Biserica, vocea autorizata a viitorului patriarh trebuie sa aduca discernamantul.
In pofida cliseelor atat de prezente, Biserica Ortodoxa Romana nu se afla actualmente intr-o situatie stagnanta. Sunt date publice, multe dintre ele pe site-urile oficiale ale mitropoliilor, care pot contura imaginea concreta a actiunii sale sociale. Ctitoriile nu s-au lasat asteptate, ca de altfel nici asistenta medicala. Chiar in absenta unei doctrine sociale clar formulate, filantropia organizata a Bisericii a luat deja formele occidentale. Insa comunicarea, transparenta demersurilor, asigurarea pana la capat a corectitudinii lor au ramas pe alocuri in suferinta. Toate particularitatile si initiativele locale se cuvin a fi cuprinse intr-o dezvoltare coerenta, care sa dea unitate respiratiei intregului corp eclezial.
In conditii istorice noi, dupa tatonari ineficace si afinitati declarate, care nu s-au aflat la inaltimea spirituala a institutiei, viitorul patriarh va avea de pus in practica o teologie politica a ortodoxiei in modernitate. A invoca traditia bizantina si acomodarile sale ulterioare este insuficient pentru potentialul creator al unei traditii care, trebuie sa recunoastem, nu a fost lipsita de realism. Insa realismul a fost prea adesea echivalat cu obedienta sau prudenta excesiva. Rezistenta a fost lasata in seama calugarilor si ofensiva in umbra negocierilor. Este clar ca o "biserica libera intr-un stat liber", cum spunea Charles de Montalembert, isi poate asuma riscul de a fi curajoasa si de a intra in dezbatere. Pana acum nu s-a reusit din partea reprezentantilor Bisericii, in pofida incercarilor timide ale laicilor avizati, o argumentatie convingatoare relatiei cu statul pe care o considera legitima si o asuma Biserica Ortodoxa Romana. Cunoastem, desigur, atitudini, dar nu avem clar exprimate principiile din perspectiva carora sa intelegem sau sa criticam o pozitie sau alta. Este inutil sa prelungim, prin omisiune, disputa falsa teocratie versus laicitate. Putem presupune cu succes ca pentru cea mai mare parte a bisericilor crestine din lume "cuceririle laicitatii" nu reprezinta un reper intern, dar nu pentru ca ar exista o ispita teocratica persistenta, ci pentru ca vocatia publica (si deci teologico-politica) a Bisericii este legata de misiunea sa spirituala. Nu cred ca viitorul patriarh ar fi inclinat sa asume "norma" separatiei, in sensul sau riguros, tehnic, pentru simplul motiv ca, in cele mai multe cazuri, acest principiu nu instituie o regula juridica, ci o autonomie institutionala, o distinctie clara a competentelor si a autoritatii. Dar daca ortodoxia nu vede in Biserica un institut respectabil pentru cure private de sanatate spirituala si adopta un alt "model" al rolului sau public, a venit momentul sa-si explice convingator viziunea.
Anii de libertate au debutat cu tensiunea dintre ierarhie si societatea civila care si-a pastrat, prin majoritatea vocilor ei, spiritul contestatar la adresa comportamentului public al Bisericii: un amestec de principii si aversiuni de principiu care a blocat de ambele parti dialogul. Viitorului patriarh ii revine mai mult ca oricand sarcina de a depasi aceasta ruptura, de a converti tensiunea in dialog si contestarea in respectul fata de diferenta. O astfel de situatie nu se depaseste nicidecum prin comunicate, ci prin construirea perseverenta si eficace a intalnirii si a dialogului cu intelectualii si cu societatea civila in ansamblul sau. Ar fi grav sa se perpetueze si sa fie asumata distanta enorma, dar recuperabila inca, intre cei multi care merg la hramuri si cei putin care comenteaza din studiouri. Fenomenul credintei spune atat de mult despre umanitatea noastra profunda incat merita un efort mai mare de intelegere si, la nevoie, de reabilitare publica.
Chiar daca nu ii sta integral in putere, un obiectiv rezonabil al viitoarei perioade a Bisericii ramane o prezenta mediatica mai putin pitoreasca. Indiferent de credinta fiecaruia dintre noi, am respira mai normal daca am afla mai putine stiri despre conflicte parohiale, rivalitati episcopale, initiative inadecvate sau lipsa de transparenta institutionala. Restaurarea impecabila si promovarea patrimoniului cultural ar putea constitui un orizont alternativ de asteptare si de actiune. Continuarea cooperarii inter-crestine si a dialogului cu Biserica Romano-Catolica - unul dintre putinele aspecte salutate unanim din activitatea recenta a Bisericii Ortodoxe Romane -, reforma invatamantului teologic care trebuie sa aduca in planul culturii publice demnitatea cunoasterii spirituale, relieful teologic (inexistent in spatiul romanesc) al experientei de convietuire armonioasa cu celelalte religii, eforturile de refacere a solidaritatii panortodoxe, fragilizata sau deturnata de interese exterioare credintei sunt tot atatea planuri ale unui posibil program de innoire. Deloc in ultimul rand, progresele facute destul de lent in rezolvarea diferendului patrimonial cu Biserica Greco-Catolica se impun a fi continuate in spiritul de dreptate si iubire pe care cele doua Biserici si-l datoreaza pur si simplu pentru ca sunt ale lui Hristos amandoua.
Este aproape inevitabil ca asupra viitorului fiecare sa proiecteze asteptarile propriei sale experiente si situari sociale, insa ar fi cu totul de neimaginat ca aceste asteptari sa nu corespunda, macar partial, cu prioritatile firesti ale oricarui ierarh cu vocatie de patriarh.
