De același autor
Uneori, lucrurile marunte ne învata ceva important despre lumea din jurul nostru. Am mers zilele trecute cu metroul si a trebuit sa cumpar o cartela de acces. Un lucru pe care l-am facut, mecanic, de sute de ori pana acum, fara sa îi atribui o semnificatie aparte. De data asta, ajutat de lehamitea cu care se misca femeia aceea din cutia de fier forjat, am realizat ciudatenia situatiei. Biletele se vand, de regula, în lumea civilizata, la automate. Aici eram confruntat cu o fiinta-automat.
Departe de a fi un incident izolat, aceasta substituire a masinii de catre om se întalneste la tot pasul, în aceasta tara. Nici la gara nu exista automate de bilete. Cand parcam masina, platim unui individ cu o vesta de la primarie si chitantier de la patron. Cand stam la coada, nu avem posibilitatea sa luam un bon de ordine dintr-un distribuitor. Cand umblam dupa acte, avem revelatia unei administratii din secolul XIX, de dinainte de inventarea cartelelor perforate..jpg)
Ar fi tentant sa explicam acest fenomen printr-o relativa înapoiere economica. Astfel, ascendentul manualitatii s-ar datora dificultatii de a cumpara automatele necesare. Din pacate, lucrurile stau destul de diferit. Adesea, exista sisteme automate, însa ele nu sunt puse la treaba. Uneori, ele sunt chiar incapacitate, pentru ca vreun responsabil marunt sa îsi recapete controlul. E cazul butoanelor din garniturile de metrou sau din autobuzele noi, care au fost, toate, dezactivate, ca nu cumva calatorul sa creada ca e la Budapesta sau Berlin. E cazul calculatoarelor din birourile administratiei, care sunt folosite pentru a arata poze cu nepoti, în vreme ce functionarele cauta prin vrafuri de dosare. E cazul banalelor automate de cafea din institutii, care nu functioneaza cu monede sau bancnote, ci cu o fisa cumparata - cum altfel? - manual. Sau automatele de la iesirea din parcarile hotelurilor de lux, unde introduci o cartela pentru care te-ai targuit cu un angajat pitit într-un chiosc, pe undeva la intrare. M-am dus sa îmi fac o poza la o cabina fotografica. La origine era complet automata, dar, odata importata la noi, a dobandit un "pozar" în carne si oase, care încaseaza fisele, apasa pe declansator si scoate pozele din mecanism.
Ce semnificatie are acest lucru? Este limpede ca nu una economica. Automatele nu lipsesc sau sunt sabotate în aceasta tara pentru ca "mana de lucru" ar fi mai ieftina. In conditiile de astazi, ineficienta presupusa de lipsa automatizarii este atat de severa, încat trebuie sa cautam altundeva ratiunea de a fi a acestor "automate" cu grai.
Secretul este controlul. Sau, mai precis, o anumita forma de control. Am realizat acest lucru subit, acum cateva saptamani, cand am nimerit, pentru prima data, într-una din vamile Orientului. La granita rutiera a Turciei am asistat la o scena incredibila. Oficialul otoman sedea la o masa, în fata unui morman de acte (pasapoarte, "carti verzi", taloane de masina etc.), din care scotea si în care introducea, fara nici o noima, piese noi, în functie de cum apuca sa vorbeasca cu cei 15-20 de soferi care se îmbulzeau în jurul lui si al catorva ciraci cu figuri de infractori cautati prin Interpol. Toti cei de acolo am pierdut mult timp (eu era sa pierd si niste acte) cu acest personaj insolit. Dupa ce am scapat din balamuc, m-am întrebat ce sens avea acea gramada libera într-un loc ce ar fi trebuit sa functioneze "nemteste", cu ghisee, cozi si controale riguroase. Am realizat ca ceea ce oficialul urmarea era de fapt o asertiune simbolica a unui control discretionar, care eluda si cele mai elementare forme de previzibilitate. El era un fel de "tata mare", care facea practic tot ce dorea, dintr-o pozitie oficiala care ar fi trebuit sa functioneze conform unor reguli impersonale.
Sa îmi fie îngaduit sa las la o parte acum anecdotele, pentru a trece la teorie. Ceea ce s-a întamplat în Occident, în ultimele doua-trei secole, a fost numit, cu un termen general, "modernizare". Revolutia industriala a fost poate cel mai vizibil versant al acestui proces de modernizare, care mai include si aparitia unei birocratii "rationale" (în sensul lui Weber). Aceasta este lumea moderna: una a institutiilor si masinilor.
Desigur, nu toata lumea a primit cu egal entuziasm aceasta era. Pe la începutul secolului al XIX-lea, a aparut o miscare bizara, a "ludditilor" (adepti ai unui anume Ned Ludd), muncitori ostili introducerii masinilor în manufacturile timpului si care se razbunau pe bietele obiecte facandu-le praf. În secolul al XX-lea, apare un anumit gen de arta, alarmista, care atrage atentia asupra implicatiilor sinistre pentru viitorul omenirii ale excesului de automatizare. Carti ca Brave New World (1932), a lui Aldous Huxley, sau Masina timpului (1895) a lui H.G. Wells, ori filme precum Brazil (1985) sau Matrix (1999) sunt tipice pentru acest curent.
Eu nu neg ca exista pericole inerente într-o lume din ce în ce mai controlata de computere si senzori. Dar ceea ce ne învata istoria, pana acum, e ca lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. Departe de a submina libertatea sau demnitatea existentei în societate, masinile si, în vremea de pe urma, ordinatoarele au facut posibil un surplus de libertate si de prosperitate fara precedent în lumea omului. Intr-o societate moderna, masinile ne simplifica nenumarate aspecte ale existentei. Fara ele, lumea noastra ar arata precum aceea a lui Josef K., personajul lui Kafka - o pierdere nesfarsita de vreme într-un labirint gri. Adevaratul cosmar ar fi sa traim într-o lume fara bancomate si fara automate de timbre, una dominata de functionari cu creionul dupa ureche.
Daca lasam la o parte chestiunea, ceva mai complicata, a discursului republican despre virtutile civice, trebuie sa recunoastem ca autorii politici clasici au facut, în general, o distinctie între o guvernare exercitata de persoane si una bazata pe legi. Intr-un stat bine ordonat, nu oamenii, ci legile trebuie sa conduca. Acest lucru era bine cunoscut înca de Cicero. Care este alternativa? Aceea a unei guvernari care nu tine seama de lege, ci doar de bunul plac al unui individ sau al lui grup.
In epoca premoderna, corpul politic bine ordonat era marcat de suprematia legii. In epoca moderna însa, notiunea de "lege" a devenit mai cuprinzatoare. Mai întai, ea se mai traduce ca "regula", adica norma administrativa, profesionala, ce regizeaza actiunile institutiilor si ale persoanelor publice. Este momentul, în secolele XVII-XIX, cand devine influent un model al societatii ideale, care stabileste ca aceasta functioneaza, în principiu, ca un automat. Aceasta idee este vizibila mai cu seama la autori cu înclinatii liberale, precum Adam Smith, Kant, pentru ca ea le permite sa "evacueze", într-o masura importanta, autoritatea suprema din corpul politic. In locul unei idei "hobbesiene" despre suveranitate, acum apar voci care sustin ca societatea moderna este un mecanism cu autoreglare, care functioneaza de la sine.
In a doua etapa a acestei evolutii, notiunea de "lege" începe sa fie extinsa si asupra instructiunilor care regizeaza mersul unor automate propriu-zise. Firesc, de vreme ce masinile au devenit parte a societatii. Acest moment trebuie sa îl privim nu doar ca pe unul de spor al confortului, ci si ca pe unul de avans al libertatii. Oamenii încep, într-o societate în care sunt asistati de automate, sa nu mai depinda de bunul plac al altora. Pentru o camera electronica de supraveghere sau pentru un sistem computerizat de impozitare nu conteaza ca esti var cu directorul de la bufetul parlamentului. Nu poti corupe un bancomat amenintandu-l ca ai rude la Politia Capitalei. Logica rece a masinii introduce un fel de egalitate legitima si previzibila.
Acum întelegem ce semnificatie are prezenta robotilor cu maini, care ne ies în cale la fiecare pas pe care îl facem prin institutii si prin spatiul public. Ele sunt semnul unei forme de guvernare rele, unde actele noastre sunt cenzurate de vointa impredictibila a altora.
