De același autor
56. Atatea sunt universitatile de stat din Romania. Daca mai adaugam si înca sase institutii postuniversitare acreditate, ajungem la un total de 62. Retineti ca nu am pus la socoteala si facultatile private sau institutiile strict teologice. Vreti o dovada ca e ceva profund în neregula cu învatamantul superior din Romania? Va propun sa comparati aceasta cifra cu numarul universitatilor din statele civilizate. Belgia are 12, iar aici am inclus si scolile de teologice si militare. Olanda are 21. Austria 15, iar Grecia 11. Spania, o tara mult mai mare decat Romania, are 41, cifra în care am inclus si colegiul national de învatamant la distanta. Italia, o tara care a inventat universitatile si care are o populatie dubla fata de a Romaniei, nu are decat 49..jpg)
Evident, aceste cifre ne arata ca exista în Romania o inflatie de universitati si de institute. Dar dimensiunile dezastrului devin clare doar dupa ce privim lista institutiilor. Stiati ca exista ceva numit Scoala de Studii Academice Postuniversitare „Ovidiu Sincai“? Mai exista o universitate, zisa „Eftimie Murgu“, la Resita. Alta, la Petrosani. Alta se cheama „Valachia“ si este la Targoviste. Regret sa vad ca Chitila nu e pe lista. Poate actualul ministru va repara aceasta nedreptate, daca tot nu are timp sa negocieze cu dascalii din scolile generale.
Unul dintre miturile vehiculate de politicienii din aceasta tara este acela ca noi am avea un învatamant „de masa“. Acest lucru e fals. Un învatamant universitar de masa presupune accesul celor multi la o educatie superioara. Dar despre ce fel de educatie mai vorbim în universitatile acestea? Pentru prima data în istoria Romaniei au fost oferite mai multe locuri la facultate decat numarul de absolventi de liceu. E limpede ca logica acestui proces este cu totul alta decat aceea a învatamantului superior, fie el chiar „de masa“. In Romania zilelor noastre a devenit mai greu sa te angajezi la Spatii Verzi sau la Calea Ferata decat sa intri la facultate.
Am încercat sa aflu chiar de la cei care ne conduc ce sens are acest circ. Raspunsurile pe care le-am primit sunt naucitoare. O fosta doamna ministru a Educatiei Nationale a afirmat ca „am dat o sansa tuturor“. Ba chiar mai mult decat atat, as adauga. Sunt mai multe locuri la facultate decat sunt banci în parc.
Un domn mi-a spus, de curand, despre tinerii care intra în ziua de azi la facultate ca e preferabil ca acestia sa fie studenti decat „sa umble pe strada“. Intr-adevar. Facultatea ca alternativa la puscarie. Dar la ce ne puteam astepta într-o tara în care soferul unui ministru castiga mai mult decat un conferentiar? Si unde subiectele la examenul de capacitate contin greseli, la limba romana?
Motivele reale ale instituirii acestui gen de „învatamant“ - folosesc termenul ca o pura conventie de limbaj - sunt cu totul altele. Singura forma de contestare de principiu a regimului Iliescu a fost, în anii ‘90, aceea venita dinspre mediile intelectuale. A existat, desigur, si o contestatie politica sau sindicala. Dar aceasta avea, de regula, scopuri restranse, iar regimul Iliescu a reusit fie sa o deturneze, fie sa o anihileze. Nimic nu a fost mai distructiv pentru legitimitatea acestui regim decat opozitia insistenta a intelectualilor. Ca acestia deranjau fundamental se vede si din atitudinea complexata a regimului. Cu toate eforturile politicienilor, deficitul de intelectuali din aceasta parte a spectrului e evident si recunoscut, de altfel, de actualele partide de stanga. Astfel încat singura carte pe care acest regim o putea juca era represiunea.
A durat ani de zile, dar în cele din urma au reusit. Intr-o buna zi, cand au venit la serviciu, acei intelectuali care erau si universitari - adica o mare majoritate - au constatat ca s-a schimbat ceva fundamental în institutia în care profesau. Daca înainte forta lor venea, în parte, din generatiile de studenti carora le deschideau ochii, acum au fost confruntati cu amfiteatre pline ochi cu personaje care au nevoie, destule dintre ele, de un curs de gramatica elementara. In loc sa predam despre conservatorismul lui Edmund Burke sau despre batalia de la Trafalgar, am ajuns sa tinem seminarii despre cum se pun ghilimelele unor oameni care nu au auzit de Napoleon sau de Revolutia Franceza.
Acest lucru a convenit de minune regimului Iliescu si actualei clase politice. Economic vorbind, ei reusisera deja sa puna la pamant universitatile prin mijloace financiare. Trecem peste faptul ca majoritatea cadrelor didactice au salarii mai scazute decat în Columbia sau în Algeria. Ceea ce probabil ca publicul nu stie este ca nu avem nici alocatii pentru carti, nici pentru computere sau materiale de birou. De ce am avea, la urma-urmei, daca nu avem nici birouri? Nu putem invita profesori straini si nu ni se deconteaza nici macar banii pentru Internet. Majoritatea facultatilor nu au o sala decenta pentru profesori sau macar o cantina unde sa putem sta de vorba cu cei carora le corectam eseurile. Dar, dincolo de economic, ceea ce regimul Iliescu a reusit a fost sa nimiceasca functional Universitatea.
Cu adevarat am ajuns într-un punct în care universitatile nu mai functioneaza ca atare. Cum ar putea sa o faca, atunci cand studentii sunt atat de multi încat, ca profesor, nu mai poti sa le stii nici macar numele tuturor celor pe care se presupune ca îi îndrumi?
Credeam ca le-am vazut pe toate si ca nu ma mai mira nimic. Ei bine, ma înselam. Birocratii pe mana carora a încaput învatamantul superior ne-au mai pregatit ceva. Nu era de ajuns ca avem un excedent de studenti locali. De anul acesta am avut surpriza sa constat ca am în clasa cativa studenti straini, veniti prin programul de schimb Erasmus. Ma trezesc, undeva aproape de mijlocul semestrului, cu cativa greci nauci, care abia vorbeau engleza si care nici ei nu stiau ce cauta pe aici. Nu erau singurii. Niste italieni si o suedeza completau acest grup, care a mai ajuns pe la facultate doar pentru a-si face socotelile finale.
Intr-o societate normala, admiterile într-un departament al universitatii sunt decise de facultatea respectiva. Dar noi traim în Romania, unde niste birocrati de la un minister decid ce facultate cati studenti primeste. Mai mult: în materie de studenti straini, ei decid chiar si cine intra la facultate si, eventual, daca primeste bursa. Dupa ce termin acest articol, eu trebuie sa vad ce fac cu un doctorand din Egipt. Bietul om abia stie cateva cuvinte în engleza, nu vorbeste romaneste si a fost repartizat initial la Facultatea de Drept, probabil pe baza faptului ca a facut drept coranic la Cairo. Acum e la Stiinte Politice, despre care nu are idee ce sunt acelea. Cum a ajuns aici? Întrebati-i pe domnii din minister.
Ceea ce guvernantii au urmarit, în mod constient, prin sporirea si alterarea populatiei universitare, a fost eliminarea Universitatii ca o institutie de elita.
Or, acest lucru este contra naturii. Nu poti avea un învatamant superior demn de acest nume daca nu exista nici un fel de selectie riguroasa. Trebuie sa o spunem pe sleau: educatia academica nu este pentru cei multi. Nici macar fotbal nu putem juca toti. De ce credem, atunci, ca oricine e îndreptatit sa urmeze un curs de latina, de statistica sau despre industrializarea Germaniei? Cand ne ducem sa ne înscriem la corul caminului cultural, dam o proba si suntem trimisi acasa cei care nu putem sa reproducem un solfegiu. De ce facultatile sa nu poata sa îi trimita acasa pe aceia care nu pot retine dinastiile bizantine sau ecuatii complexe, fara sa fie santajate de acelasi minister ca raman fara fonduri?
Majoritatea colegilor din universitati stiu bine aceste lucruri. Este timpul ca publicul, la randul sau, sa le înteleaga. Si sa sustina o reforma a învatamantului superior. Una care va face ca Universitatea sa nu mai fie un fel de statie de metrou, unde intra cine vrea, cu un bilet ieftin, doar ca sa ajunga la un serviciu de la periferie.
