De același autor
A inceput cu un detaliu. Eram la Lago d’Orta, vizitam locul unde Nietzsche a petrecut cateva zile cu Lou Andreas-Salomé. In ziua aceea de toamna aproape niciun turist, de unde si viteza cu care fratele meu parcase masina. Ne pregateam sa ne pierdem pe stradutele oraselului, cand verisoara mea italianca a observat ca roata masinii incalcase dunga albastra. "Bine - protesteaza fratele meu -, dar nu am trecut dincolo de dunga!". Ea insista sa mute masina cativa centimetri. "Si oricum, parcarea e goala!" - revine fratele meu. "Oricum, nu e voie!" - conchide, scurt, altminteri simpatica Beatrice.
Am realizat atunci semnificatia unui fapt care era tot timpul aici, sub ochii mei, fara sa ii dau importanta. Imediat ce treci de granitele Romaniei te frapeaza marcajele bune. Dungile sunt clar trasate, cu vopsea reflectorizanta. Directiile sunt indicate. Masinile se inscriu pe trasee delimitate. La noi insa dungile sunt sterse, iar soferii le trateaza drept facultative si pe acelea, putine, care se mai vad. Luati aminte la o intersectie oarecare, atunci cand semaforul devine rosu pentru masini, sa vedeti cate opresc pe zebra pietonilor.
Dar ce am inteles atunci este ca respectul fata de linie este ceva ce trece dincolo de chestiunile de trafic. Vazand atentia fireasca, deloc afectata, cu care occidentalul ia in seama cativa centimetri indicati de dunga de pe asfalt, am priceput ca am de-a face cu o diferenta culturala fundamentala. Aproape totul, in Occident, este organizat, literalmente, "la dunga". Priviti la cozile din supermarket. Sau la liniile care marcheaza "distanta de discretie" in banci. Sau la dungile galbene de pe treptele scarilor rulante, care indica banda pentru cei care se grabesc. La hartile din metrou sau de la intersectii. La pliantele cu trasee, de la oficiile de turism. La diagramele cu locurile de pe peron unde trage fiecare vagon, in garile germane.
Toate acestea sunt doar insemne exterioare. Mai important e ca exista o ordine generata spontan, chiar in absenta dungilor, sagetilor si indicatiilor. Oamenii respecta liniile invizibile ce marcheaza distanta la bancomat. In Anglia, se asaza singuri la coada in statia de autobuz. Birourile de la primarie sunt aranjate rational, unul dupa altul, pe etaje. La restaurant, oamenii asteapta langa intrare pana sunt directionati spre o masa libera. Privindu-i, iti dai seama ca acolo exista o adevarata cultura a dungii. Traseul actorilor sociali e ghidat de aceste linii, reale sau spiritualizate. Aceeasi rigoare in delimitarea timpului: la Helsinki, orarul autobuzelor e respectat la minut, chiar si iarna, iar orice roman care a stabilit o intalnire cu un occidental a constatat, surprins, ca pentru acel om expresia "La ora 4 fix!" inseamna exact asta, nicidecum "Candva spre seara, daca imi mai aduc aminte...".
Sa desemnam acest fenomen drept "cartezianism social". Originile sale sunt, poate, premoderne, medievale, daca nu cumva precrestine. Un anume cult al liniei a fost descifrat in reprezentarea Labirintului, care inchipuia traseul sufletului catre Divinitate. Cu certitudine insa este secolul al XVII-lea, al "revolutiei stiintifice", acela care pozitioneaza Linia drept un principiu organizator al Universului, natural si social deopotriva.
Mai intai, in ordine conceptuala, a venit reorganizarea matematicii. Este Descartes acela care, se povesteste, stand intr-o zi culcat pe pat si urmarind zborul unei muste, s-a gandit la o metoda pentru a descrie, riguros, traiectoria insectei. De aici, ideea celebrelor "coordonate carteziene". Un alt reper este introducerea sistemului metric, in Franta anului 1799 (sistem bazat pe o idee a matematicianului englez John Wilkins).
Mai apoi, si mult mai vizibil, a urmat cadrilarea spatiului social. Mai intai a celui aflat sub controlul nemijlocit al suveranului. Gradinile lui Le Nôtre, gradinarul lui Ludovic al XIV-lea, sunt o incercare de a corija natura in numele simetriei. Moda "gradinilor franceze" a fost copiata apoi in toata Europa. In Italia, liniile simetrice ale frumusetii greco-romane renascusera, in secolul precedent, in proiectele arhitecturale ale lui Andrea Palladio.
Marele eveniment care a schimbat fata societatii occidentale, transformand-o in reteaua de linii si de semne care este astazi, a fost reforma urbanismului modern. Ferrara a fost, in Renastere, unul dintre primele orase unde a aparut o trama de tip grila, cu strazi drepte, marginite de cladiri similare. Au urmat apoi marile evolutii urbane din secolele XVIII-XIX, care au culminat cu decizia baronului Haussmann, caruia i-a fost atribuit un adevarat "cult al liniei drepte", in numele caruia a trasat frumoasele bulevarde ale Parisului.
Toate acestea sunt doar cadrele generale in care a fost operata o adevarata revolutie a comportamentului individual si colectiv. Marcaje, indicatii si obiceiuri urbane riguroase au devenit noile legi de miscare ale actorului social. La ora 6 dimineata, la intrarea in fabrici, siruri de oameni ritmate de institutia pontajului. La intrarea in teatre si cinematografe, casele de bilete. Peste tot semne, cu reguli precise: in statiile de tramvai, gari, in spitale, in scoli sau in gradinile publice. Ceasuri municipale, sirene, bariere mobile, senzori fotovoltaici, carduri de acces. Deasupra tuturor, triumful complet al Liniei: codul cu bare. Milioane de fire, sageti indicatoare, liste de instructiuni si intervale: toate acestea formeaza tot atatea porti logice ale vietii in comun. Priviti de sus la planul unui oras modern si veti fi frapati de asemanarea cu un microprocesor. Ambele sunt, de fapt, complicate sisteme de calcul.
Reformatorii Romaniei au pornit si ei tot de aici. In vremea lui Cuza, marea "aliniere" a satelor, care a indreptat ulitele, si introducerea sistemului metric. Pe timpul primarului Pache Protopopescu, bulevardele Bucurestilor. Sub Carol I, garile, cu orarele lor nemtesti. Dar esentiala a fost emergenta unei ordini spontane, micro-sociale, produse in fiecare zi de activitatea capitalismului. Cu constrangerile sale, greu suportate de romanul care nu se desprinsese inca de formele incalcite ale societatii rurale. La Palatul vechi al CEC-ului, proiectat de un francez, exista si acum balustradele care delimiteaza cozile clientilor, cele pe care se urca cu picioarele Lefter Popescu, innebunit de confuzia seriilor biletelor de loterie.
Mai degraba decat la nivelul formelor sale generale, corpul social in care traim aici e destramat la nivelul fibrelor si nodurilor sale individuale. Garduri gaurite prin care ne strecuram in institutii, masini lasate pe trotuar, orare care nu sunt respectate, butoane blocate la lift, cozi care seamana cu gramada libera la rugby, inscriptii cu litere lipsa. Peste tot, in jurul nostru, prolifereaza micro-anarhia. Reforma societatii din acest punct trebuie sa inceapa, de la originea primitiva a dezordinii. Tara aceasta are un deficit de dungi.
