Presa si oligarhie

Ce fel de regim politic avem in aceasta tara? Democratie? Sa nu ne grabim cu raspunsul. Daca politicienii nostri, dintre care multi fac acum naveta la Procuratura, ne spun asta, nu inseamna ca trebuie sa ii si credem. Adevarul este ca noi nu avem, conform definitiilor normale si acceptate ale teoriei politice, o democratie. Regimul democratic este acela unde cei multi conduc conform legii. Dar in aceasta tara conduc cei putini si bogati, si conduc in dispretul legii. Verificati in orice dictionar de termeni politici. Acest regim se numeste oligarhie.
De ce credem, atunci, ca avem un regim democratic? In parte, pentru ca avem (sau avem impresia ca avem) o presa relativ libera. Ea este expresia acelei democratii spontane din primele saptamani ale anului 1990. Numeroase dintre ziarele si revistele importante de astazi si-au facut aparitia atunci.
Lupta pe care a dus-o regimul Iliescu timp de peste un deceniu nu a fost atat sa reinstituie comunismul in aceasta tara. Pentru asta ar fi fost nevoie de o convingere, de un crez, de o ideologie, oricat de stupide ar fi fost acestea. Dar nici Iliescu si nici complicii sai nu au crezut cu adevarat in ideile comuniste, decat in masura in care ele serveau la justificarea privilegiilor. Ceea ce doreau de fapt acesti oameni, care nu au vazut Romania decat prin parbrizul limuzinei negre de la raion, era sa schimbe masina. Adevarata lupta a regimului Iliescu a avut ca scop instaurarea oligarhiei in Romania.
Unul dintre acesti oligarhi, un anume Voiculescu, declara zilele trecute ca partidul pe care il conduce isi propune sa ia zece la suta din votul popular la viitoarele alegeri. Nu ridicolul pretentiei ne preocupa acum. Daca e sa consultam sondajele de opinie, partidul cu pricina ar trebui sa isi inmulteasca de zece ori alegatorii pentru a se apropia de telul propus de presedintele sau. Ceea ce e semnificativ acum e altceva. Anume ca nici macar cu doua posturi de televiziune si cu unul din cele mai citite ziare din Romania, patronul Voiculescu nu reuseste sa isi aduca partidul decat in jurul cotei de un procent, in zona scaparilor statistice.
Oligarhia din aceasta tara a inteles ca e important, pentru legitimitatea sa, sa mimeze formele democratice. Astfel, problema sa principala a devenit manipularea opiniei publice. Pentru aceasta, a intrat in competitie cu presa populara a anilor ’90. A cumparat ziare si ziaristi. A pus mana pe posturi de televiziune. A sporit tirajul prin publicitate guvernamentala si prin abonamente contractate de institutiile de stat.
Si cu toate acestea, un fenomen remarcabil s-a intamplat. Presa populara - intelegand aici termenul “popular” in sensul sau clasic, politic, drept “democratic” - inca rezista. Rezista atat de bine, incat chiar presa oligarhilor trebuie sa pretinda ca este populara, independenta, imitandu-i stilul, incisivitatea si capacitatea de a informa.
Nu vreau sa spun ca nu exista manipulare prin presa aservita “grupurilor de interese, nelegitime”. Dar priviti o clipa la peisajul presei romanesti. Personaje precum Voiculescu, Patriciu sau Vantu au investit sume fabuloase in trusturi de presa. Ziaristi ca Ion Cristoiu, Sergiu Andon sau Horia Alexandrescu (va mai amintiti de acest personaj care ne intoxica serile la televiziunea dedicata cultului lui Adrian Nastase?) au coborat cuvantul scris la nivele inimaginabile. Companii dubioase au concediat redactii intregi. Falsuri nerusinate au fost puse in circulatie.
Nimic din toate acestea nu a avut succesul scontat. Presa oligarhica sta nevanduta, supravietuind doar prin tombole, barfe cu fotbalisti si fotografii cu gospodine despuiate. Capacitatea sa de influenta este net inferioara celei a jurnalismului responsabil, dupa cum a constatat, la ultimele alegeri, si nepotul matusii Tamara. Cu toate eforturile lor disperate de a castiga imagine, personaje gen George Copos sau Dan Ioan Popescu sunt tot atat de sus in topul preferintelor electoratului precum e virusul H5.
De ce se intampla astfel? Priviti o clipa la situatia din televiziune, care e foarte diferita. Comparati titlurile din ziare cu stirile de pe ecran. Veti constata imediat ca gradul de aservire al televiziunilor e mult mai mare decat cel al ziarelor. La televiziune exista subiecte tabu. La cate posturi de televiziune sunteti informati despre ispravile familiei Tiriac? La televiziune exista cariere cladite pe cea mai totala lipsa de talent, de inteligenta sau de haz. Cate ziare si-ar putea permite sa isi exaspereze cititorii ani de zile, la rand, promovand o Mihaela Radulescu sau un Silviu Brucan? La televiziune exista emisiuni in care - din ratiuni care imi scapa, dar care banuiesc ca au de-a face cu stimuli extra-jurnalistici - sunt periati, in vazul lumii, personaje burlesti. Ce ziar ar indrazni sa promoveze, in editoriale, figuri ca Irinel Columbeanu sau Ioan Becali?
Explicatia acestei diferente e simpla. Presa scrisa functioneaza, cat de cat, dupa regulile economiei de piata. Aici, avem de-a face cu cumparatori individuali, care cumpara produse individuale, neconstransi de altceva decat de propriile preferinte si resurse. E echivalentul aproximativ a ceea ce economistii numesc o “piata perfecta”, marcata de calcule rationale. Spre deosebire insa de actul de a cumpara un ziar de la chiosc, privitul la televiziune este altceva. Aici cuvantul de ordine e “gratuitatea”, iar tranzactiile economice se petrec, de regula, intre patronii postului si firmele dispuse sa plateasca reclama.
Iata de ce, pentru a evita cartelizarea care s-a produs in televiziune, trebuie adoptate masuri - comune in lumea civilizata - cum ar fi limitarea investitiilor in presa pentru cei care devin parlamentari. Nu e nimic democratic in a avea cotidiene controlate de industriasi care isi cumpara scaunele din Senat sau de deputati despre care s-au scris biblioteci de dosare penale. Macar pentru a avea placerea sa citim despre ei, si de acum inainte, prin ziare.