De același autor
Romania se afla intr-o situatie unica in Europa. Nicaieri prostul-gust nu se manifesta atat de strident si asa de liber. Deschideti televizorul si vedeti emisiuni care i-ar fi adus pe realizatori, in alte tari, in fata instantei. Ascultati-i pe politicieni pentru a asista la razboiul subiectului cu predicatul. Uitati-va la marii afaceristi, care sunt si principalii traficanti de kitsch.
Aveam de gand sa scriu un articol despre “manele”. Daca ar fi sa definesc acest gen, as spune ca este o muzica scoborata la nivel de ticalosie. Aceasta inseamna ca “manelele” nu sunt doar o problema de gust. Ele sunt o parte a unui fenomen mai cuprinzator, de ticalosire a societatii romanesti. De aceea, e necesara o categorie analitica ce evita limitele analizei estetice. Pentru scopurile noastre, asadar, am sa ma refer la “prostul-gust”. Acesta este o notiune-umbrela ce reuneste toate aceste manifestari publice, de la terasele unde urla muzica pana la telenovelele-fluviu, care sunt o luare in raspar deopotriva a normelor de gust si a celor sociale. Chestiunea fundamentala este: de ce la noi, cu o lipsa de masura nemaiintalnita?
Mai intai, am sa va spun ce nu fac in acest articol. Nu am sa propun explicatii “culturale”. Ele sunt valide, in anumite limite. E cert ca lipsa de educatie joaca un rol in degradarea spatiului public. Sau influenta Balcanilor. Sau modelele jalnice oferite de mai-marii zilei. Eu am sa propun insa altceva: o analiza economica.
Pentru a intelege principiul sau, convenim ca vom trata prostul-gust ca pe un produs. Altfel spus, ca pe oricare alt lucru care face obiectul unui schimb pe o piata.
Nu e deloc complicat. Manelele si telenovelele, in contextul analizei economice, le consideram asa cum facem, de pilda, cu merele sau prunele. Daca vedem ca o buna parte a publicului consuma, sa zicem, in fiecare zi cate un mar, ne punem, legitim, intrebarea asupra mecanismelor economice care sustin acest consum. Aceasta aproape independent de chestiunea “educatiei” sau a “preferintelor individuale” ale lui X sau Y.
Haideti sa lasam acum abstractiunile si sa ne intrebam, cu referire la merele noastre, de ce anume sunt ele “consumate” de atatia oameni. Raspunsul e simplu: pentru ca au un pret convenabil.
Observati ca nu am spus: “Pentru ca plac”. Daca oamenii ar incerca sa dobandeasca numai ce le place, majoritatea ar avea homari si sampanie Dom Pérignon pe masa. Dar majoritatea avem doar “mere”, ceea ce ne arata ca psihologia dorintelor si aspiratiilor nu poate explica, singura, unele comportamente. Trebuie sa vedem si ce pret sunt oamenii dispusi sau sunt capabil sa plateasca, ceea ce inseamna ca trebuie sa vedem si ce resurse au ei la dispozitie.
Inapoi la mere, pentru inca o clipa. Ce inseamna ca ele au un pret “convenabil”? In practica, poate insemna fie ca sunt ieftine, fie ca sunt chiar gratuite.
Asta e valabil pentru toate produsele, oricare ar fi ele, fie ca e vorba de vacante la Mamaia, de inghetata pe bat sau de cursuri de balet. Atunci cand constatam ca multi dintre cei din jur poseda sau consuma ceva, putem fi siguri ca acel lucru e fie ieftin, fie e dat pe gratis. Daca maine vom vedea pe strada numeroase ceasuri Rolex, e limpede ca cineva a “spart piata” la acest gen de produse.
Asa si cu produsele prostului-gust, de la manele la telenovele. Ele sunt peste tot pentru ca sunt ieftine. Sau gratuite.
Bine, veti spune, dar cu ce se deosebeste situatia Romaniei de aceea a Occidentului? Si acolo publicul are acces la subcultura ieftina.
Exista insa o diferenta esentiala. Majoritatea tarilor europene au o piata libera. Pe o asemenea piata oamenii platesc direct tot ce aleg sa consume. Iar multe din lucrurile gratuite in alte parti aici apar ca “servicii” platite. Acesta este un fenomen observat de primii calatori in Occident. Un calator german care descinde in Londra inceputului de secol XIX, spre exemplu, relateaza uimit ca in acest loc au pret chiar si lucrurile care oriunde altundeva sunt gratis, cum ar fi apa, care - bizar - se vindea acolo in sticle, la magazin. Intr-o societate traditionala, apa este, evident, gratuita. Dar mai murdara si mai greu de obtinut.
In ce fel putem spune ca prostul-gust e gratuit sau macar convenabil, la noi? Haideti sa pornim pe firul acestei povesti descoperind mai intai cine sunt principalii sai consumatori. Copiii (desenele animate si jocurile electronice atroce), tinerii (manelele), femeile (telenovelele), proletariatul urban si rural (emisiunile gen Ciao Darwin!). Ce au in comun acesti oameni? Economic vorbind, ei sunt o categorie cu putere de cumparare foarte redusa. Ei traiesc intr-o lume in care, pentru a dobandi ceva, trebuie, adesea, sa recurga la lucruri subventionate de altii sau date gratis.
In aceasta privinta, Romania este intr-o situatie unica in Europa. Populatia “activa” in Romania este foarte redusa. Multi oameni s-au pensionat inainte de termen datorita politicilor populiste ale regimului Iliescu. Dar, mai grav, chiar si dintre cei “activi”, majoritatea au un venit mizerabil, asigurat frecvent de la stat. Pe scurt, marea majoritate a concetatenilor nostri sunt asistati.
Avem, asadar, o combinatie aparte, intre asistati si subcultura. Consumatori iresponsabili, pentru care preturile si costurile nu sunt decat notiuni abstracte, sunt actorii unei drame culturale care se petrece pe o piata puternic distorsionata.
Citim adesea, in presa, despre nivelul lamentabil al programelor de televiziune. Uitam insa ca raul patrunde in casele noastre nu direct prin firmele de televiziune, ci prin firmele de cablu.
Aici e un element esential. Milioane de oameni s-au conectat la cablu dupa 1989. Din punct de vedere economic, toate aceste genuri de consum sunt caracterizate de costuri uniforme, ceea ce se numeste in jargonul de specialitate flat-rate. Platesti un abonament de baza, ai acces la circa 40 de canale si te uiti cat vrei.
Consecinta evidenta este ca privitul la o emisiune sau la un canal anume nu are un pret determinat. Altfel spus, nu pot estima cat costa sa ma uit la finala Cupei Romaniei pe TVR1 sau la episodul 4.163 al unei telenovele. Odata ce am platit accesul la cablu (si multi nici macar asta nu fac, ci pirateaza), emisiunile sunt practic gratuite.
In Occident, pe de alta parte, exista si oferta de tip pay-per-view, si oameni care au resurse. In Italia, spre exemplu, exista programe discutabile, dar trebuie sa fii prea amarat sa te uiti la acele posturi publice, pentru ca fie esti la slujba (trist, dar acolo se munceste), fie pentru ca poti sa platesti pentru atatea alte lucruri de calitate, de la un film bun la o masa la restaurant, cu prietenii. La noi exista insa un public captiv, care consuma gratuitati. Iarasi comparatia cu produsele ordinare are sens: ce se petrece atunci cand o firma ofera produse de serie, subventionate, unor clienti care altminteri nu si le pot permite? Calitatea, evident, decade.
Ceea ce e important aici e ca cei care consuma prostul-gust nu platesc ei insisi emisiunile de doi bani la care se uita. Daca ar face-o, presupunand ca ar avea cu ce, ar trebui sa isi puna problema unui raport intre costuri si beneficii. Si nu e vorba numai de bani. Evaluam beneficiile concrete si “platim” prin atentia noastra, prin instruirea de care avem nevoie sa putem intelege, prin efortul pe care il facem sa urmarim o emisiune sau un spectacol. Daca ma uit pe Discovery, la un documentar despre fisiunea nucleara, acesta nu e un agrement pur si gratuit, chiar daca am platit si eu doar abonamentul la cablu, la fel ca vecina care lacrimeaza uitandu-se la televizor in timp ce calca rufe.
Din punctul de vedere al consumatorilor, asadar, piata culturala e distorsionata. Pentru a-l citi pe Patapievici, trebuie sa-i cumpar cartile. Insa pentru a-l auzi pe Vali Vijelie nu trebuie decat sa deschid geamul sau sa ma plimb prin parcul Herastrau. Dar din punctul de vedere al firmelor?
Si aici socialismul otraveste productia culturala. Majoritatea companiilor de televiziune sunt falite. Ele au datorii la banca si nu isi platesc cu anii contributiile la buget, traind doar din indulgenta suspecta a autoritatilor, din “publicitatea guvernamentala” si din nevoia de influenta a politicienilor din spatele acestor posturi. Intr-un stat normal, ele ar disparea. Intre timp, ele functioneaza practic ca posturi publice.
Normal ar fi ca aceste companii sa vanda programe doar celor care vor sa le cumpere. Analiza noastra economica arata ca exista si o solutie care sa atenueze ofensiva prostului-gust: admiratorii acestuia nu au decat sa plateasca pentru el. Aceasta s-ar realiza destul de simplu, obligand societatile de cablu sa ofere separat programele, ca orice alt produs. Asta ar reduce si costurile noastre, ale celorlalti, care nu am mai fi obligati sa platim si pentru spectacole cu lautari transpirati si cu dansatoare in bikini. Daca posturile acelea vor reusi sa gaseasca oameni capabili si dispusi sa plateasca pentru ce ofera ele, atunci inseamna ca si acestea au un loc sub soare. Pe o piata adevarata insa, multe dintre fabricile prostului-gust vor trebui sa puna lacatul.
