De același autor
Trei războaie în desfășurare. O nouă Primăvară Arabă. Puteri mai mari și puteri mai mici, globale sau regionale, încercând să își extindă – sau să își mențină – influența. Actori statali și actori non-statali. Șiiți și sunniți. Kurzi. Grupări paramilitare. Jihadiști. Munți de bani și crize umanitare. Dacă ne-am imagina Orientul Mijlociu ca pe un cocktail, acestea ar fi ingredientele (desigur, nu toate) care ar fi intrat în alcătuirea sa în 2019. Multe sunt aceleași ca și în 2018, 2017 și cam în toți ceilalți ani ai acestui deceniu, unul dintre cele mai complicate din istoria contemporană a regiunii. Pe o parte le-am fi întâlnit și în deceniile anterioare, în timp ce câteva – atacarea câmpurilor petrolifere saudite, uciderea lui Abu Bakr al-Baghdadi, retragerea americană din calea armatei turce – individualizează anul.
Revoltele antisistem: o nouă Primăvară Arabă?
Primăvara Arabă a izbucnit, în decembrie 2010, atunci când tunisianul Mohamed Bouazizi, un vânzător ambulant de fructe, și-a dat foc exasperat de hărțuiala la care era supus: fusese prea sărac pentru a putea plăti micile mite care erau așteptate de la el ca să fie lăsat să își vândă marfa. Moartea lui a dus la un val de indignare care s-a transformat într-o adevărată mișcare împotriva regimurilor autoritare – mai toate, corupte și anchilozate după ce își controlaseră țările zeci de ani – în cea mai mare parte a lumii arabe. Tunisianul Zine El Abidine Ben Ali a fost primul care a pierdut puterea, fiind urmat, la scurt timp, de egipteanul Hosni Mubarak și, până la sfârșitul anului, de libianul Muammar al-Gaddafi și de yemenitul Ali Abdullah Saleh. În Algeria, Iordania, Oman, Maroc și chiar și în ultraconservatoarea Arabie Saudită, autoritățile au fost forțate să facă o serie de concesii pentru a liniști populația.
Primăvara s-a transformat însă, în mai puțin de un an, într-o Iarnă Arabă. Protestele antiguvernamentale siriene au degenerat într-un sângeros război civil, iar cele din Irak au creat mediul care, la scurt timp, avea să fie exploatat de jihadiștii din Statul Islamic. Libia și Yemenul sunt, și ele, în război, deși foștii tirani au murit; în Egipt, o dictatură a fost înlocuită cu o alta.
Și, totuși, ceva s-a schimbat în mentalitățile oamenilor, ceva ce ar fi fost de neconceput în momentele de vârf ale dictaturilor neo-socialiste ale lui Saddam, Gaddafi sau Assad-tatăl: au căpătat curajul de a contesta regimurile în stradă. În 2019, ample mișcări de protest i-au forțat să renunțe la putere pe Abdelaziz Bouteflika, în Algeria, Omar al-Bashir, în Sudan, Saad Hariri, în Liban, și Adel Abdul Mahdi, în Irak. Revoltele populare din Sudan și Algeria (țări care fac parte din așa-numitul Orient Mijlociu lărgit) sunt o continuare târzie a Primăverii Arabe de la începutul deceniului: în ambele cazuri, au fost îndepărtați lideri care deținuseră puterea zeci de ani. Rămâne de văzut cât de departe vor merge schimbările; momentan, ambele țări amintesc mai degrabă de Egipt, unde armata și-a păstrat și chiar consolidat pârghiile asupra puterii, decât de Tunisia, singura poveste de succes a Primăverii Arabe.
Mult mai interesante au fost, în 2019, protestele din Irak și Liban, unde am avut de-a face cu adevărate mișcări care au contestat întregul establishment politic, care patronează sisteme profund corupte, cu economii aflate într-o criză prelungită și infrastructura în pragul colapsului. În mod semnificativ, protestele din Irak au fost concentrate în sud și în Bagdad, zonele în care sunt concentrați șiiții, care au reprezentat principala bază de susținere a sistemului instaurat în epoca post-Saddam și au furnizat grosul forțelor în recentul război cu Statul Islamic. Furia protestatarilor nu a vizat doar clasa politică, ci și până acum intangibilele miliții șiite și țara care le controlează în mare măsură, Iranul, consulatele acestuia din centrele religioase Najaf și Kerbala fiind atacate. În Liban, spre deosebire de situații anterioare, când liniile de demarcație confesionale s-au menținut, protestatarii au provenit, de data aceasta, din toate comunitățile, ceea ce reprezintă un lucru remarcabil, deși este prematur să vorbim despre pierderea influenței diferitelor grupări și, mai ales, a Hezbollahului.
Războaie civile și războaie proxy
Arabia Saudită are de zeci de ani anumite tendințe hegemonice și se consideră îndreptățită să fie un lider al lumii arabe și al lumii musulmane (sunnite). Aceste ambiții, temperate de alte țări care vizează aceeași poziție, s-au bazat pe forța financiară dată de petrol, pe cea religioasă dată de custodia locurilor sfinte și pe cvasi-monopolul asupra wahabismului, precum și pe diplomație. Preferința pentru soft-power nu i-a împiedicat, însă, pe saudiți să se înarmeze masiv, investind sute de miliarde de dolari, iar mici succese gen intervenția din Bahrein le-au dat impresia că armata lor înseamnă ceva. Aceste iluzii au fost spulberate, însă, de războiul din Yemen. În 2015, în fruntea unei alianțe de nouă state care beneficia și de sprijin logistic american, Riadul a intervenit în țara vecină, care risca să cadă sub controlul miliției șiiților Houthi, care aveau unele legături cu marele rival regional al saudiților, Iranul. Patru ani mai târziu, în 2019, Houthi nu doar că nu au fost înfrânți, dar au avut până și curajul de a-și asuma cel mai îndrăzneț atac de până acum împotriva instalațiilor petroliere saudite, pe 14 septembrie, atac care a redus la jumătate producția saudită de petrol. Alianța formată de saudiți s-a arătat mai șubredă ca nicicând, iar clienții lor yemeniți, reprezentând forțele guvernului recunoscut al țării, au intrat în conflict cu separatiștii din Aden, clienți ai Emiratelor Arabe Unite, cel mai apropiat partener al saudiților. Ce e mai grav, războiul din Yemen a dus la cea mai severă criză umanitară din lume, 14 milioane de persoane fiind amenințate de înfometare.
Saudiții și americanii sunt convinși că Houthi doar și-au asumat atacul din 14 septembrie și că în spatele acestora s-a aflat Iranul. Teheranul este suspectat și de sabotajele care, tot anul acesta, au vizat petroliere din Golf, iar antiaeriana sa a doborât, în iunie, o dronă a marinei americane, act în urma căruia Trump ar fi ordonat represalii care au fost anulate în ultimul moment, când avioanele americane erau deja în aer. Americanii nu au niciun interes, însă, să se angreneze într-un război costisitor, cum nu au nici saudiții, mai ales acum, când încearcă să adopte o nouă paradigmă, cu o economie diversificată și o oarecare liberalizare (marile evenimente ale anului pentru ei au fost listarea Aramco la bursă și deschiderea țării pentru turismul non-religios).
Golful și Peninsula Arabică reprezintă doar unul dintre fronturile Iranului, care este prezent direct sau prin intermediari (miliții șiite irakiene, Hezbollah) în Irak, Siria și Liban, influența sa variind de la un caz la altul, dar fiind, peste tot, semnificativă. Saudiții și aliații lor din Golf încearcă de ani buni să tempereze avântul iranian; în Siria, de pildă, au înarmat și finanțat tot felul de grupări islamiste, ale căror rămășițe sunt înghesuite acum în provincia Idlib, alături de jihadiști proveniți din Al Qaida, iar în Liban au mizat pe politicieni sunniți ca Saad Hariri. Competiția cu Iranul a dus și la o apropiere, de neconceput în urmă cu câțiva ani, între Arabia Saudită și Israel, care este extrem de îngrijorat de consolidarea pozițiilor Hezbollahului și de prezența militară iraniană în Siria. 2019 a consfințit, însă, eșecul politicilor saudite în Siria, unde o victorie totală a lui Assad în nord este împiedicată doar de interesele (și prezența) Turciei și de înțelegerile acesteia cu Rusia, de al cărei sprijin depinde Damascul; de altfel, în Idlib, Ankara este cea care deține cea mai mare influență.
Turcia și-a sporit semnificativ implicarea în Siria în 2019 prin atacarea nord-estului controlat de kurzi, după ce americanii care îi protejau pe aceștia s-au retras. E o retragere care a fost puternic criticată, însă s-a speculat că Trump a avut motivele mai întemeiate decât părea inițial: pe de-o parte, ar fi vrut să evite o confruntare cu Turcia, un aliat mai important, totuși, decât kurzii, iar pe de altă parte, i s-ar fi livrat, la schimb, locația în care se ascundea Abu Bakr al-Baghdadi. Liderul Statului Islamic a fost ucis în Idlib la mai puțin de trei săptămâni după ce Ankara a invadat nord-estul Siriei, iar raidul care l-a vizat e numai bun de trecut la realizări în campania electorală de anul viitor.
Ceva mai departe de granițele sale, Turcia este activă și în Libia, unde sprijină guvernul de la Tripoli. Acesta e în conflict cu forțele generalului Khalifa Haftar – care e susținut de Emiratele Arabe Unite și de Egipt. De la baza sa din estul Libiei, în zona Benghazi, Haftar s-a extins, treptat, către vest, iar în 2019 a lansat o ofensivă în direcția Tripoli, ceea ce a supărat foarte tare Turcia, care a ajuns să amenințe cu o intervenție armată.
Tripoli beneficiază și de sprijinul Qatarului, care e departe însă de forța pe care o avea în urmă cu câțiva ani, când a căutat să își formeze, tot cu instrumente de soft-power, propria sferă de influență. Doha a mizat pe diferitele filiale ale Fraților Musulmani, pe bani și pe forța adusă de Al Jazeera – ceea ce i-a atras o blocadă din partea monarhiilor din Golf și a Egiptului.
Blocade și blocaje
Dintr-un punct de vedere, Libia e o periferie a Orientului Mijlociu. Inima acestuia rămâne Levantul. Cu o blocadă în Gaza și semiblocadă în Cisiordania, palestinienii par mai lipsiți de perspective ca niciodată, iar disperarea lor e în creștere. Israelul pare să fi primit mână liberă de la americani, care, după ce au mutat ambasada la Ierusalim anul trecut, în 2019 au recunoscut anexarea Înălțimilor Golan. Poate de aceea nimeni nu mai vorbește serios de soluția a două state – acesta fiind, de altfel, unul din punctele comune dintre Netanyahu și adversarul său, Benny Gantz, într-un an marcat de blocaj politic. //
