'Jocul cel mare' şi joaca creatoare: explorarea paradigmelor şi autobiografia intelectuală

„Dacă setea de cunoaştere a omului va fi secată istoria se va stinge. Aproape fiecare om încearcă o foame de cunoaştere, dar sunt puţini cei care au produs cunoaştere.“ (Ciprian Foiaş, 24 martie 1973 – în interviul realizat de Gabriela Melinescu)

Paradigme Universale. Ediţie integrală, de Solomon Marcus (Piteşti: Paralela 45, 2011), este o lucrare de hotar care transgresează ho­tarele disciplinare cu scopul explicit de a explora ordinea ascunsă a lumii, a re­la­ţiilor cu ceilalţi şi a cunoaşterii de sine. Car­tea cartografiază în mod critic şi crea­tiv, în cele peste 1.000 de pagini ale vo­lumului, „paradigme universale“ şi di­na­mi­ca acestora. Oricând se produce o schim­bare paradigmatică, presupunerile fun­da­ţionale ale unui mod de a gândi, privi şi / sau acţiona sunt puse în discuţie, revizuite sau pur şi simplu înlocuite. O lucrare de asemenea proporţii şi importanţă nu poa­te fi prezentată într-o singură recenzie. Este de mirare că până în prezent lucrarea nu a fost discutată, după informaţia pe ca­re o deţin la scrierea acestor rânduri, în prin­cipalele reviste culturale din România. Pe de altă parte, a pretinde şi a aştepta ca o singură cronică să cuprindă temele aces­tei lucrări, care transgresează în mod ar­gu­mentat şi critic graniţele multor disci­pli­ne, ar fi o nedreptate epistemică şi nu nu­mai. Prezentarea de faţă este doar o in­vi­ta­ţie la lectura directă a acestei lucrări cru­ciale şi la dezbaterea ei. Solomon Marcus ne sugerează că această lucrare, în care sunt prezentate numeroase paradigme uni­versale cu care autorul s-a întâlnit în de­venirea sa cognitivă, este, printre altele, în mod necesar, şi o „carte auto­bio­gra­fi­că“ (p. 9). Cei care cunosc obiceiul pro­fe­sorului Solomon Marcus de a nota cu aten­ţie în caietul pe care-l deschide(a) cu re­gularitate la întâlnirile ştiinţifice şi literare (culturale) realizează că acest valoros ha­bitus intelectual a dus treptat la acu­mu­la­rea unei serii de caiete care, în mod foarte probabil, au înregistrat o parte sem­ni­fi­cativă din fluxul dialogal de idei care au marcat acele întâlniri.

Paradigme Universale este şi o biografie intelectuală a culturii ro­mâne, în strânsă inter­de­pen­denţă cu dinamica intelectuală internaţională a timpului. Pa­ra­digmele se află, aşa cum se argumentează în carte, într-o conversaţie naturală, fapt evident chiar din structurarea acestei edi­ţii integrale care include multe decade de cercetare şi o serie impresionantă de pu­blicaţii anterioare (Paradoxul, 1984; Sem­ne despre semne, 1979; Timpul, 1985), care sunt preluate, parţial sau integral, în această ediţie şi care au făcut fiecare la rândul ei obiectul multor cronici şi re­ferinţe. Volumul include şi texte inedite. Dar organizarea lor într-un text integral dă, pentru prima dată, posibilitatea de a cuprinde coordonatele conceptuale ale acestei complexe micro (auto) şi macro biografii intelectuale. Şi metaforic, şi ma­tematic, această traiectorie nu este liniară şi nici nu poate fi liniară. Ea pune în di­alog eterogenitatea cognitivă cu omo­ge­nitatea cognitivă tocmai pentru a cu­prin­de unitatea cunoaşterii şi creaţiei umane.

Autocorectarea şi verificarea inter­su­bi­ectivă: „Paradigmele monitorizării“ cons­titue un alt domeniu investigat în Pa­ra­digme Universale. Fie că place sau nu, cri­teriile de evaluare sunt internaţionale şi ele funcţionează în mod sistematic, mai ales în cazul publicării articolelor ştiin­ţi­fice, care, metaforic prezentate de Mar­cus, „constituie prima linie a frontului ştiinţific“ (p. 364). Nu întâmplător, Mar­cus foloseşte o metaforă militară, de or­dinul conflictului acerb –„prima linie a frontului“ (acolo unde un act (gând) afec­tează supravieţuirea. Solomon Marcus ofe­ră prin articolele sale ştiinţifice, frecvent citate în reviste, cărţi şi de autori de prim rang, un model pentru comportamentul efi­cient în „prima linie“. Selecţia şi su­pra­vieţuirea sunt şi ele componente ale evo­luţiei intelectuale în general şi a celei şti­in­ţifice în particular, nu doar a celei bio­logice. Procesele coevolutive, o paradigmă introdusă de E.O. Willson care ar fi me­ritat o explorare în detaliu, care nu este explicită în segmentul despre „evoluţia sis­temelor ecologice“ în volum, ca şi con­ceptul de „memă“, adică analogul cultural al genei (R. Dawkins), o altă contribuţie paradigmatică ar putea lumina aspecte inedite ale transgresării graniţelor disci­pli­nare. În cazul lui Dawkins, conceptul său original lasă totodată deschis un aspect al contribuţiilor anterioare nerecunoscute, pre­cum legea imitaţiei identifcată de Tar­de, premergător pe care Dawkins îl trece nonşalant cu vederea. Tarde este francez, iar Dawkins englez, faptul intră tot în ca­tegoria nerecunoaşterii unor merite reale. Problema „supravieţuirii“ am abordat-o în proiectul Experienţa Creaţiei (a se ve­dea interviul, printre cele puţine publicate până în prezent, cu Mihai Şora în volumul Firul Ierbii, 1998, 94-95). Din chestiunea supravieţuirii intelectuale amintesc două aspecte: 1) caracteristica ştiinţei de a se dez­volta ca o activitate creatoare pre­do­mi­nant autocorectivă identificată de Merton (1943) şi reanalizată de Ioannidis (2012); 2) neprezenţa multor contribuţii inte­lec­tuale de marcă realizate de autori români din „sintezele occidentale“, pe care o de­plânge întemeiat Solomon Marcus.

Deşi ştiinţa şi-a dezvoltat ceea ce pot nu­mi metaforic un sistem epistemic imunitar care ajută la identificarea şi, în mod ideal, la eliminarea erorilor, fraudei şi con­tra­facerii datelor, chiar şi acest domeniu al cunoaşterii şi creativităţii umane se con­fruntă cu erori care trec mult timp ne­ob­servate. Domeniul este sabotat de metode care nu asigură ceea ce pretind, de variate forme de boli infecţioase, de imitaţia ne­critică (Tarde) sau de fraude. Acest sistem imunitar este susţinut de practica au­to­verificării şi mai ales de verificarea in­tersubiectivă. Un studiu crucial asupra ero­rilor din cercetarea bio-medicală pu­blicat de Ioannidis (2005) a marcat o co­titură în autoanaliză a ştiinţei. Ştiinţa are un sistem de autocorectare (Merton) care este înrădăcinat în sistemele biologice de au­toreglare (Piaget), dar care, prin prac­ticarea sistematică şi conştientă cu me­todă, dobândeşte o natură diferită de sis­temele naturale de autoreglare. Probabil că acest sistem se va extinde în mai toate activităţile umane. În pofida lui, aşa cum a demonstrat Ioannidis, erorile pot fi încă larg răspândite.

Această problemă a devenit tema centrală a unui întreg număr al revistei din prima linie Pers­pectives on Psychological Sci­ence (noiembrie 2012), în care Ioannidis (Why science is not necessarily self-correcting) susţine că ameliorarea pro­cesului de autocorectare depinde de­sigur de caracteristicile intrinseci ale pro­ceselor, metodelor şi relaţiilor ştiinţifice, dar el trebuie sprijinit de întregul climat cultural, inclusiv de cel moral şi financiar. De exemplu, sunt cazuri în care cer­ce­tătorii preferă titluri vandabile care atrag repede atenţia presei scrise / vizuale şi spon­sorilor şi, în consecinţă, pot aduce noi fonduri pentru cercetare. Acest aspect este abordat în articolul lui R. Ginger-So­rolla (Science or art? How esthetic stan­dards grease the way toward publication bottleneck but undermine science, 2012) din revista amintită, care arată că re­zul­tatele negative obţinute prin cercetarea ri­guroasă nu prezintă atracţia mass-media. Alţi autori au identificat cazuri de rea con­duită (Scientific misconduct and the myth of self-correction in science, Stroebe, Postmes & Spears, 2012). Dar studiul recurge la o sintagmă standard pentru a atrage atenţia publicului, dar induce în eroare. Sintagma este „mitul auto­cor­ec­tă­rii ştiinţei“, care poate suna atractiv, dar vine în contradicţie chiar cu substanţa acestui studiu care probează că auto­co­rec­tarea, fară a fi perfectă, funcţionează chiar prin datele acestui articol şi nu este doar un „mit“. Ispita ecranului public este pu­ternică, chiar şi când se practică auto­corectarea.

Faptul că şi în ştiinţă există eroarea, im­precizia şi frauda, sub diferite forme, aceas­ta nu face astfel de acte egal accep­tabile. Ele sunt identificate, corectate, iar frauda este condamnată şi eliminată. Ac­centuez chestiunea, pentru că prea frec­vent în spaţiul public din România care-mi este accesibil se vehiculează, ca o scuză, opinia că frauda există peste tot în lume. Există. Dar nu există doar în proporţii di­ferite de la o cultură la alta, ci într-o ba­lanţă asimetrică în raport cu producţia de valori în care creativitatea, efortul, com­petenţa şi onesitatea se îmbină organic. Pentru aceasta nu trebuie date exemple din creaţia internaţională. Este suficient să ne amintim de aspiraţia spre per­fec­ţiune a lui Eminescu, Caragiale, Brâncuşi, Enescu, precum şi a multor ma­te­ma­ti­ci­eni, biologi, neurologi, medici, specialişti în aerodinamică, istorici..., care au creat în condiţii potrivnice nu doar creaţiei, dar şi recunoaşterii şi dezvoltării ei inter­ge­ne­raţionale, atât de necesare oricărui me­ta­bolism cultural sănătos.

Deci monitorizarea pe care o discută critic Solomon Marcus este un mecanism esen­ţial. Acesta se originează în procesele de autocorectare ale ştiinţei în particular şi ale actelor creatoare în general de la nivel individual prin competenţă, probitate şi conştiinciozitate, iar apoi prin verificarea intersubiectivă venită de la colegii direcţi până la testările care aparţin „uni­ver­si­tăţilor invizibile“ din care fac parte cei care contribuie în grade diferite prin cu­noaştere, creaţie, invenţie, descoperire, cri­tică şi practică la transcenderea ori­zon­turilor (Blaga) cognitive, estetice, tehnice date. Aceşti creatori măresc nu numai sfe­ra cunoaşterii (frumosul şi binele incluse), ci şi sfera misterului şi setea de cu­noaş­te­re, de frumos şi bine.

Valoarea operei şi interacţiunea cunoaştere-metodă: metode ri­guroase şi nonviolente: Pa­ra­digmele universale ale creaţiei şi cunoaşterii (atât în artă, cât şi în ştiinţă şi, cu deosebire, în zonele lor de intersecţie şi dialog) sunt în frecvente instanţe marcate de relaţia cunoaştere (in­clusiv creaţie) - metodă. Există în in­ter­viul realizat în martie 1973 de poeta Ga­briela Melinescu cu matematicianul Ci­prian Foiaş (forma corectată de intervievat a interviului a fost incredinţată lui So­lo­mon Marcus şi apare în Paradigme Uni­versale) o problemă fundamentală pentru relaţia omului cu universul, cu sine şi cu ceilalţi, aşa cum sunt exprimate aceste re­laţii în operă ca proces şi rezultat. Pro­blema este identificată de Foiaş prin con­ceptul de „valoarea V a unei opere“. Va­loarea V „este o funcţie de cunoaşterea C pe care o cuprinde şi de mijloacele spe­cifice M pe care le utilizează“ (p. 947). Foiaş consideră că, „într-o primă apro­ximaţie“, funcţia poate avea două tipuri de comportament exprimate de relaţiile: 1) V = CM; 2) V = C/M. Marcus discută re­laţia concepută de Foiaş în comparaţie cu formula lui Birkhoff, care consideră că va­loarea estetică V a unei opere de artă este dată de raportul dintre complexitate (G) şi ordine (O): V = O/G.

Constructul de valoare a unei opere V ca rezultat al relaţiei cunoaştere (creaţie) C şi metodă M elaborat de Foiaş are ra­mi­ficaţii profunde care oferă prilej de me­ditare asupra relaţiei adevăr-frumos-bine. Foiaş avertizează că funcţia „diferă de la om la om, de la societate la societate, de la epocă la epocă“. Această relativizare su­gerează o reevaluare mai ales a statutului metodei în procesul obţinerii, generării cunoaşterii şi al evaluării operei. Funcţia care stabileşte valoarea unei opere este uti­lă nu numai înţelegerii artei şi ştiinţei şi a interacţiunii dintre acestea, dar şi valorii etice pe care acestea le implică şi exprimă atât în produsul final, cât şi în metodele folosite în procesul realizării operei. Cons­tructul original şi fertil propus de Foiaş deschide multiple posibilităţi de explorare nu numai a valorii unei opere (ştiinţifice sau artistice), ci şi a modului în care o ope­ră este generată şi fructificată (aplicată, dez­voltată etc.). Mă opresc numai la fap­tul că metoda (metodologia, tehnica, ins­trumentul sau tehnologia de cercetare) poa­te fi de natură obtrusivă (chiar vio­lentă) sau neobtrusivă (nonviolentă) faţă de „obiectul“ ei. O astfel de relaţie ex­clude deformarea şi maltratarea, uneori chiar uciderea obiectului în procesul cu­noaşterii. Cu alte cuvinte, valoarea operei depinde de mărimea (complexitatea) cu­noaşterii şi de măsura în care metodele prin care a fost obţinută nu alterează în pro­cesul cunoaşterii şi nici după starea originară a obiectului studiat. În ştiinţa modernă, statusul epistemic al metodei a fost transformat radical de principiul de incertitudine identificat de Heisenberg.

Frecvent, metodele de cercetare sunt evaluate şi alese în funcţie de rigurozitatea acestora, de acu­rateţea lor epistemică. Dar me­toda de cunoaştere, în general de creaţie, dincolo de rigurozitatea ei (va­li­ditate şi siguranţă în special) mai are cel puţin un element, care devine cu atât mai important, cu cât progresul cunoaşterii este mai profund şi cuprinde arii mai largi. Acesta este caracterul violent („ob­trusive“, agresiv) al unor metode versus caracterul nonviolent (nedeformant, „un­ob­trusive“) al altora. Dacă plasăm pe abscisă dimensiunea epistemică (ri­gu­ro­zitatea metodei) şi pe ordonată di­men­si­unea morală (caracterul violent sau non­violent) al metodei de cunoaştere, atunci se poate observa că valoarea unei opere este influenţată negativ de caracterul vio­lent al metodei şi pozitiv de caracterul nonviolent al metodei, în situaţia ipotetică în care cunoaşterea obţinută ar fi aceeaşi pentru folosirea ambelor tipuri de me­to­de. Relaţia metodă-cunoaştere devine o relaţie moral-dilematică în care alegerile au costuri morale şi epistemice variabile. De exemplu, metode precum electro­en­cefalografia, PET, MRI sunt metode non­violente folosite în cercetare şi diagnostic. Pe de altă parte, recoltarea de ţesturi, des­chiderea cutiei craniene sau aparatele de supraveghere audio, video şi infra in­troduse în spaţiile private (case) pentru a vedea, „pe viu“ sau „pe mort“, ce e acolo sunt metode violente. Mai dramatică este situaţia în cercetările care au ca obiect individul şi grupurile (uneori comunităţi) umane în care se practică interogarea (une­ori violentă), păcălirea, manipularea subiectului şi nu în ultimul rând trans­formarea indivizilor şi comunităţilor în cobai. Sigur că probleme similare apar şi în cercetarea animalelor, dar nu numai. Având în vedere cele două axe de de­ter­minare a metodei (valoarea cognitivă dată de rigurozitate) şi cea predominant mo­rală (dată de violenţa-nonviolenţa me­todei), se obţin patru categorii de metode, între care două diametral opuse (metode riguroase şi nonviolente în opoziţie cu me­tode imprecise şi violente). Metodele ri­guroase şi nonviolente contribuie la creş­terea valorii operei, în timp ce metodele neriguroase şi violente diminuează va­loa­rea operei. Problema devine mai complexă în situaţia în care constructul propus de Foiaş este extins la aplicaţiile care în mod firesc se asociază mai devreme sau mai târ­ziu cu mai toate creaţiile umane, şti­in­ţi­fice sau artistice. În alţi termeni, aceste probleme sunt implicate în încercarea de reconstruire sau într-o expresie radicală de anulare a „diferenţei subiect-obiect“ la care se referea Doinaş (p. 926) în dialog cu Marcus, cum apare în Paradigme Uni­versale. Amintesc că relaţia subiect (cre­ator/cunoscător)-obiect a fost concepută şi practicată de Thoreau, în anii 1840-1850, într-o formă calitativ diferită, de sim­bi­oză, prietenie, în esenţă de co-dez­voltare.

La scară macro istorică, distincţia cercetare fundamentală - cer­ce­tare aplicativă are mai mult rolul de a indica faze şi forme specifice ale unui proces unitar. Aşa cum medicina are un cod etic clar exprimat prin jurământul hipocratic, cred că, da­torită valenţelor axiologice ale aplicaţiilor descoperirilor şi invenţiilor ştiinţifice, este necesară elaborarea unor coduri etice ana­loge pentru fizică, chimie, biologie, „com­puter science“ etc. Un crez (jurământ?) moral Giordano-Brunoian (sau Galilean) pentru fizicieni şi unul Pitagorean pentru matematicieni, printre altele, ar putea deveni explicite.

Psihologia are de multă vreme ne­voie de un cod Socratic (com­ple­mentar codurilor etice pro­fe­sio­nale existente), care să ceară ex­plicit ca întreaga cunoaştere ob­ţinută, preferabil prin metode non­vio­lente, în aceste cercetări să nu fie folosită la manipularea indivizilor, ci la autocu­noaş­terea şi dezvoltarea lor. Problema de­vine şi mai urgentă datorită metodelor in­teligente (computerul) utilizate în cer­ce­tarea oamenilor. Faptul că metodele de cer­cetare devin mai inteligente şi mai pre­cise nu înseamnă că automat ele devin şi nonviolente sau sunt utilizate în scopuri nonviolente. Creaţia are şi o funcţie mo­delatoare în toate societăţile. Dacă vio­len­ţa şi manipularea care presupun înşelarea subiectului uman şi testarea pe viu a unor ipoteze care implică suferinţă, chiar de­formări iremediable ale obiectului uman (şi nu numai!) sunt acceptabile în ştiinţă, atunci aceste meme metodologice se vor extinde la întregul corp social, se vor mul­tiplica şi vor genera consecinţe din ce în ce mai grave. Relaţia dintre metodă şi cu­noaştere este regăsită în relaţia mai ge­ne­rală metodă (mjloc)-scop, având în vedere că orice cunoaştere poate fi scop inter­mediar sau / şi scop terminal. Gandhi con­sideră că orice scop pozitiv (cunoaşterea inclusiv) trebuie atins numai prin mjloace nonviolente (ahimsa). Mijloacele violente alterează, deformează sau degradează şi cele mai bune scopuri. Soluţia propusă de Gan­dhi este în directă contradicţie cu so­luţia observată şi susţinută de Machiavelli, conform căreia orice metode sunt accep­tabile dacă ele conduc la realizarea sco­pului. Opoziţia dintre principiul gandhian şi cel machiavelic este fundamentală şi nu priveşte doar politica, relaţiile sociale şi economice – ea marchează întreaga de­ve­nire umană.

// SOLOMON MARCUS

// Paradigme Universale. Ediţie integrală

// Editura Paralela 45, Piteşti, 2011