Chile la 40 de ani de la lovitura de stat militară

Săptămâna trecută s-au împlinit 40 de ani de la lovitura de stat din Chile, care a pus capăt regimului socialist al lui Salvador Allende (1970-1973) şi a instaurat dictatura generalului Augusto Pinochet, soldată cu peste 40.000 de victime.

Pe 11 septembrie 1973, palatul prezidenţial La Moneda din Santiago era bombardat de aviaţia chiliană şi preşedintele ales Allen­de se sinucidea înăuntru. Anul aces­ta, Chile marchează, prin­tr-o serie ne­sfârşită de eve­nimente (comemorări ofi­ci­a­le, expoziţii de artă, lan­sări de carte, de piese de teatru sau film, acţiuni de artă în stradă etc.) această dată fundamentală în is­to­ria ţă­rii, dar şi pentru istoria stân­gii nu numai latino-ame­ri­cane, ci mondiale.

Alegerile prezidenţiale din 17 noiembrie opun, de alt­fel, cele două faţete diferite ale ţării în timpul dictaturii şi care subliniază fie memoria victimelor, prin Michelle Bachelet, candidata largii coa­liţii de centru-stânga, sau, dimpotrivă, memoria succesului economic prin Evelyn Matthei, candidata dreptei. Michelle Ba­chelet este fiica unui general legalist, ucis de regimul Pinochet, preşedinta însăşi fi­ind victimă a torturii şi apoi exilată în Germania de Est, în timp ce Matthei este fiica unuia dintre generalii care au făcut par­te din junta militară.

Dictatura lui Pinochet şi abuzurile contra drepturilor omului

Amintit de partidele de dreapta (Uniunea De­mocratică Independentă - UDI şi Re­naşterea Naţională - RN), moştenitoare ale regimului, drept perioada în care Chile a cunoscut o creştere economică im­pre­si­onantă prin reformele neoliberale in­tro­du­se de aşa numiţii „Chicago Boys“¹ şi de cele de stânga drept o perioadă care a pus capăt democraţiei chiliene săvârşind abu­zuri nesfârşite contra drepturilor omului, regimul Pinochet încă divide Chile.

Început printr-un gest de extremă vio­lenţă şi sprijinit la început de o parte a societăţii, regimul Pinochet a continuat să-şi asigure dominaţia timp de 17 ani şi cu ajutorul represiunii, nu numai pe cri­terii ideologice, dar gradual, în mod alea­toriu. Imagini ale acestei represiuni bar­bare rămân în memoria comună, precum scenele de pe stadionul naţional din San­tiago, unde au fost duşi în primele săp­tămâni mulţi dintre cei arestaţi de militari şi unde a fost ucis simbolul acestui loc, cantautorul Victor Jara. Cetăţenii cu mâi­nile la cap, opriţi de militari în centrul ora­şului şi întinşi pe jos pentru a fi per­cheziţionaţi; mame, fiice, iubite aşteptând o informaţie privindu-i pe cei dragi „dis­păruţi“ şi atâtea altele.

Conform rapoartelor oficiale, emise de comisiile de adevăr organizate în 1991 (Ret­tig) şi 2004 (Valech), regimul Pi­no­chet a făcut peste 40.000 de victime, din­tre care peste 3.000 de morţi (cărora li se adaugă cei care au suferit în urma torturii, arestării ilegale, dar şi cei „dispăruţi“). Dispăruţii rămân o realitate şi în Chile, ca şi în celelalte ţări din Conul Sud (Ar­gen­ti­na, Uruguay, Paraguay), pentru că ade­vărul despre soarta lor nu este cunoscut, împiedicând clamata re­conciliere so­cie­tală.

Chile este considerată una dintre ţările în care con­so­lidarea democratică a fost un succes. Una dintre che­i­le procesului de consolidare democratică a fost org­a­ni­zarea aflării adevărului des­tul de devreme; în 1990 era organizată pri­ma Comisie de adevăr şi justiţie, care dă­dea un raport în 1991 şi ca­re includea nu­mărul celor ucişi (2.279) şi dispăruţi în tim­pul dictaturii. Această afla­re a ade­vă­rului nu a fost acompaniată de un proces veritabil de justiţie. Dacă în ţă­rile vecine (Argentina şi Uruguay) au avut loc, mai ales în ultimul deceniu, destule pro­cese, acestea au fost văzute mai puţin în Chile. Această realitate îi face pe co­mentatorii de stânga să afirme că impo­sibila re­con­ci­liere a societăţii chiliene, clamată de gu­vernele post-1990, ar fi ex­pli­cabilă tocmai pentru că s-a bazat mai degrabă pe o po­li­tică a uitării, decât pe una a memoriei.

Justiţie de tranziţie, reconciliere şi politici de memorie

Cu toate acestea, un proces de me­mo­rializare a fost pus în practică de gu­ver­nele Concertación (coaliţia foarte largă ca­re reuneşte partidele ce i s-au opus lui Pi­nochet în 1989 şi care au guvernat ne­în­trerupt 20 de ani până la alegerea ac­tua­lu­lui preşedinte, de dreapta, în decembrie 2009). Astfel, Michelle Bachelet, înainte de încheierea primului său mandat, a inau­gurat la Santiago, în ianuarie 2010, un Mu­zeu al memoriei şi drepturilor omului, ca­re este cel mai bine realizat din America de Sud şi care pune accent pe re­presiune, victime şi dispăruţi.

Anul acesta, un interes mai larg în tre­cutul dictatorial poate fi observat şi în mass-media. Recent inauguratul serial ini­ţiat de canalul TV Chilevision, Chile, ima­ginile interzise, prezintă imagini bine cu­noscute de cei care studiază dictatura chi­liană, dar necunoscute marelui public ca­re a vizionat, într-un număr foarte mare, deja primele 3 episoade. De un succes si­milar s-a bucurat şi serialul de ficţiune Ar­hiva cardinalului, care a prezentat cazul Vicaria de la Solidaridad, instituţie a Bi­sericii Catolice care a documentat şi ajutat în timpul regimului Pinochet pe cei ares­taţi, torturaţi, dispăruţi şi familiile aces­tora. În prezent, se difuzează şi mi­ni­se­rialul Ecouri ale deşertului, imaginat de unul dintre cei mai în vogă regizori chi­li­eni, Andres Wood (autor al faimosului Ma­chuca), şi care prezintă lupta avocatei Car­men Hertz pentru aflarea adevărului şi mai ales operaţiunea secretă a armatei „Ca­ravana morţii“, care a parcurs ţara în lunile imediat următoare loviturii de stat din septembrie 1973 pentru a-i elimina pe susţinătorii Guvernului Allende. Ca ur­ma­re a acestui interes regăsit al mass-media din Chile, reacţii surprinzătoare au fost deja înregistrate precum scuzele publice ce­rute de Asociaţia Naţională a Ju­de­că­to­rilor pentru eşecul curţilor şi în special cel al Curţii Supreme de Justiţie, de a pro­teja victimele. Memoria dictaturii este în acelaşi timp inegală, căci 50% dintre elevii de liceu nu o învaţă la şcoală, pro­fesorilor fiindu-le în mare parte frică să o discute în clasă, aşa cum precizează Ra­dio-ul Cooperativa, majoritatea pro­fe­so­rilor sunt de centru-stânga, în timp ce di­rectorii şcolilor sunt de centru-dreapta.

În fine, efuziunea aniversară chiliană nu este unică. Nu numai în celelalte ţări la­tino-americane, dar şi în Europa această dată este marcată, aşa cum ne arată cazul francez. În librăriile franceze sunt secţiuni dedicate memoriei lui Salvador Allende, pre­şedintele socialist ales în 1970 drept lider al unei largi coaliţii de stânga (Uni­tatea populară – UP) şi care a preferat să-şi pună capăt vieţii înainte de a trebui să cedeze puterea juntei militare. De ase­me­nea, universităţile franceze care au primit nu puţini exilaţi chilieni în anii dictaturii organizează în această toamnă foarte mul­te conferinţe, colocvii, seri dedicate do­cu­mentarelor, artelor care au însoţit atât re­gimul Allende, cât şi rezistenţa la dic­ta­tura lui Pinochet.

Alegerile din 2013 prin prisma lui 1973

Michelle Bachelet, deja preşedintă în pe­rioada 2006-2010, candidează din partea coa­liţiei Noua Majoritate, creată în pri­mă­vara acestui an şi continuatoarea Con­cer­tación, care a guvernat între 1990 şi 2010, dar căreia i s-au alăturat partidele de ex­tremă stânga, precum Partidul Comunist. Contracandidata lui Bachelet, Evelyn Ma­thei, reprezintă UDI şi asta după ce can­didatul programat, Pablo Longueira, s-a retras din cursă acuzând o depresie cro­nică... Dintre cele două, Bachelet este con­siderată deocamdată drept câştigătoarea sigură a scrutinului din noiembrie, având în vedere că sondajele evaluează votul în favoarea sa la 44%, în timp ce Matthei, ca­re şi-a anunţat candidatura de-abia în iu­lie, s-ar situa doar la 12%.

Evelyn Matthei este cunoscută pentru de­claraţiile sale incendiare, pentru scan­da­lu­rile politice provocate. Una dintre ultimile sale declaraţii priveşte dictatura gene­ra­lu­lui Pinochet, pentru care, a spus can­di­da­ta dreptei, ea nu trebuie să se scuze, căci avea doar 20 de ani în acea perioadă. De­cla­raţii cel puţin chestionabile a avut şi actuala familie prezidenţială Pinera, când, în august 2013, a declarat că şi ei ar fi pu­tut fi arestaţi şi deveni „dispăruţi“ ai dic­taturii. Aceasta în condiţiile în care Se­bas­tian Pinera, ales în 2010, este unul dintre cei mai bogaţi chilieni, avere realizată şi cu sprijinul fostului regim dictatorial, Pi­nera însuşi fiind reprezentant al unuia din­tre cele două partide de dreapta, care se revendică direct de la regimul Pinochet(!), deşi acesta a încercat să se distanţeze cât mai mult de fostul regim militar, pre­ci­zând de exemplu că la plebiscitul din 1988 a votat împotriva generalului Pinochet. //

Nota:

1. Studenţi chilieni care învăţaseră şi la University  of Chicago cu Milton Friedman şi care, începând cu 1975, au avut o influenţă importantă printre grupurile de susţinători civili ai regimului militar instaurat în 1973.