Cutii de rezonanță

La opt ani de la faimoasa OUG 13 care a scos sute de mii de români în stradă, subiectul justiției explodează iar. Un documentar produs de jurnaliștii de la Recorder arată modul în care un grup restrâns de magistrați controversați au reușit să construiască o structură piramidală care să le permită să controleze sistemul.

Documentarul sugerează că acest proces ar fi fost facilitat de mai mulți politicieni, pe motiv că, în perioada de vârf a DNA, s-ar fi exagerat cu anchetele și condamnările. Perioada în care se zicea că nimeni nu mai vrea să semneze nimic, de frica DNA.

Iată că acum s-a rezolvat, întru liniștea tuturor – dosarele majore de corupție ajung mai rar în faza de judecată și, de cele mai multe ori, fie sunt tărăgănate până la prescripție, fie primesc soluții convenabile inculpaților. Culmea coincidențelor, după ce s-au liniștit liderii politici, a dispărut brusc și corupția din rândul magistraților: un singur magistrat a fost trimis în judecată în toată perioada 2018-2024, conform aceluiași documentar.

Voi lăsa însă pe alții mai pricepuți să comenteze subiectul pe fond și voi încerca în schimb să sintetizez o parte din reacțiile apărute în spațiul public, prin lentila cunoașterii academice despre dezinformare și ecosistemul informațional.

 Controlul narațiunii (războiul împotriva media)

 Dacă vă uitați la TV și în spațiul online și credeți că s-a format o întreagă mișcare împotriva Recorder, este foarte probabil să aveți dreptate. Nu este ceva nou și nu este doar împotriva Recorder, deși sunt vizați în mod special pentru că au succes (documentarul lor a depășit deja 4 milioane de vizualizări la momentul scrierii).

În spate există un demers mai amplu, menit să asigure „controlul narațiunii”, adică să permită unor grupuri să decidă ce informații sunt vizibile în spațiul public. Mecanismele sunt multiple, de exemplu AUR coordonează mai multe site-uri pretind că sunt de presă, când, de fapt, fac propagandă. Cozmin Gușă și prietenii au încercat să impună un Club de Presă ca o asociație reprezentativă, denunțată drept „un vehicul de influență politică și propagandă antioccidentală”. Partidele „tradiționale”, PSD și PNL, apar și ele în mai multe analize ca finanțatori ai unor organizații de presă, în schimbul susținerii sau măcar al ignorării unor subiecte. Peste astea apar diverse personaje care urmăresc bani și/sau accesul la putere.

Actorii implicați nu sunt întotdeauna coordonați, pentru că aparțin unor grupuri diverse care colaborează, dar și concurează. Miza comună este însă de a produce confuzie, de a submina însăși ideea de presă în interes public, pentru a controla care sunt narațiunile care se răspândesc, urmărind efectul numit bandwagon, prin care ideile care par populare primesc mai multă susținere.

Fenomenul face parte dintr-o mișcare globală, al cărei vârf de lance (cel puțin în lumea occidentală) este Elon Musk, care a cumpărat Twitter pentru a-l transforma după chipul și asemănarea lui, iar mișcarea MAGA este pregătită să amplifice acest război pentru controlul spațiului media (a se vedea poziția mincinoasă despre libertatea de exprimare și regulamentul DSA).

 Efectul de bulă și camere de rezonanță

 Majoritatea suntem deja obișnuiți cu aceste concepte, se vorbește frecvent despre „bula” din care facem parte. În literatura de specialitate, efectul de bulă apare atunci când oamenii se formează într-un grup unde nu ajung decât anumite informații, care converg spre o anumită poziție pe subiectele discutate. „Camera de rezonanță” este, în schimb, acel fenomen întâlnit când informațiile contrare poziției majoritare ajung la grup, dar sunt respinse (de cele mai multe ori, agresiv), în timp ce informațiile care susțin acea poziție sunt amplificate.

În general, dar și în mod particular în cazul documentarului Recorder, vedem mai mult al doilea efect. Sunt vizibili mulți actori care se vede că au primit cel puțin o parte din informația prezentată în documentar, precum și altele care susțin teza capturării justiției, dar aleg să atace acele informații și să preia orice contrazice această teză.

Sigur, unele dintre postările care au inundat social media întru protejarea situației actuale sunt cel mai probabil parte a unor rețele de boți sau, mai degrabă, de sockpup­pets, diferența fiind că boții sunt complet automatizați, în schimb ce conturile sockpuppet au în spate oameni care gestionează mai multe conturi cu identitate falsă.

Totuși, majoritatea sunt oameni reali, care aleg să amplifice poziția contrară documentarului, folosind tehnici de manipulare simple, dar eficiente, precum atacul la persoană, whataboutismul sau red herringul. Miza acestor tehnici este una singură, decredibilizarea subiectului, prin sugestia că atât producătorii documentarului, cât și cei care au contribuit au interese proprii.

 Hacking cognitiv

 Totuși, o mare parte dintre cei care urmăresc subiectul au fost surprinși să vadă reacțiile celor care-și spun „suveraniști”. Aparent, vedem o contradicție majoră în poziționarea „antisistem” și refuzul de a participa la o acțiune care ar viza schimbarea unei părți semnificative a „sistemului”.

O explicație este că mulți dintre „suveraniștii” de astăzi sunt pesediștii de ieri, iar de PSD s-a lipit eticheta corupției, deci nu e de mirare că agreează „capturarea justiției”. Aș propune însă o explicație suplimentară, și anume că mulți dintre oamenii care gravitează AUR et co. sunt „antisistem”, însă „sistemul” nu e ce credem noi și nici ce pretind ei.

O perspectivă obișnuită asupra „sistemului” ar include în mod evident sistemul judiciar, iar în relație cu politica ar include principalul partid aflat la guvernare – PSD. În schimb, preocuparea principală a „suveraniștilor” este USR, cu o a doua țintă pe ONG-uri. Cel mai mare partid din țară, care a și condus România cel mai mult, este aproape ignorat (mai apare ca țintă, dar mai rar), iar justiția este „apărată” de aceiași oameni care sunt foarte supărați (pe justiție) că îl „persecută” pe Călin Georgescu.

Motivul principal pentru care s-a ajuns la o asemenea perspectivă absurdă ține de ceea ce numim hacking cognitiv. Acest concept relativ nou face parte din studiul mai amplu al manipulării, dar este diferențiat față de dezinformare prin câteva caracteristici esențiale.

În principal, dacă dezinformarea afectează mediul informațional prin publicarea de informații false sau scoase din context, hackingul cognitiv afectează mediul social prin alterarea modului în care gândesc oamenii, subminarea discernământului. Hackingul cognitiv este gândit pe termen lung și se bazează pe exploatarea emoțiilor, normalizarea ambiguității și relativizare (ex: „toate partidele sunt la fel”).

Promovarea nostalgiei față de comunism, încercările de rescriere a istoriei fascismului românesc, postările de genul „noi doar punem întrebări”, dar și sculpturile din morcovi postate pe social media fac parte din mecanismele hackingului cognitiv.

Că lipsa discernământului a ajuns definitorie pentru o parte dintre români este deja o evidență. Un studiu din 2022 arăta că aproximativ 30% dintre români credeau că există un plan global de a implanta oamenilor cipuri prin vaccinare și aproximativ 65% credeau că pandemia a fost declanșată de elite globale, cu scopul de a controla lumea. Între timp, „suveraniștii” vor „curățenie generală”, dar nu la Romsilva, nici în companiile de stat – sau oriunde altundeva, câtă vreme nu e făcută de cine trebuie. Vorbesc despre suveranitate, dar așteaptă de la Trump să vină să facă ordine. Sunt în stare să creadă, în același timp, că un individ care crede că Gaza vine de la gaz e mare intelectual și că președintele României, confirmat ca având doctorat în Franța, nu ar avea diplomă de licență.

Hackingul cognitiv este atât efectul acțiunilor unor actori locali care vor să (re)vină în atenția publică și la putere, dar și ale unor actori străini – Rusia este în mod evident interesată ca țările UE să se împotmolească în ciondăneli interne, poate chiar să preia câteva în sfera sa de influență, fără să fie nevoie să trimită drone sau celebrii omuleți verzi.

Faptul că aceste acțiuni au funcționat atât de bine în România se datorează și unor caracteristici ale publicului țintă – nivelul redus de educație a gândirii critice, cultura civică și politică redusă, dar și tradiționalismul și apetența pentru religie – încă din 2020, AUR a fost „votat masiv” în zonele cu comunități religioase puternice.

Aici este „lucrarea” ale cărei efecte le vedem astăzi. Prin hacking cognitiv s-a apăsat pe tradiție și religie, au fost amplificate frici existențiale ce vorbesc despre distrugerea acestora (măsuri ale UE care ne distrug tradițiile, susținerea comunității LGBTQ care ar perverti spiritul creștin al poporului etc.) și au fost creați inamicii care vor să aducă această distrugere, din exterior – Soros, evreii, globaliștii, europenii și în interior – USR-iștii, reziștii, presa „vândută”.

„Sistemul” este deci alcătuit din toți cei care pot fi asociați cu modernitatea tipică vest-europeană, prezentată ca acest mare complot împotriva „valorilor tradiționale”, iar „suveraniștii” sunt antisistem în sensul în care au fost convinși – de către o serie de ticăloși și oportuniști care s-au prins cum să apese pe butoanele corecte – că acest modernism este, în fapt, sfârșitul absolut al civilizației.

De aici răspunsul la orice criză, conflict social sau instituțional este automat, ca un reflex, îndreptat spre „adevărații inamici”. Nu contează logica, dovezile pe fond (sic!), ci repetarea pavloviană a mantrei – Soros, reziștii, USR-iștii, globaliștii. Goliți de vreo capacitate de reprezentare a lumii și de orice discernământ, simpatizanții „suveraniști” au devenit ei înșiși simple cutii de rezonanță.