Extremismul vopsit în patriotism

Cine zice, ăla e

Una dintre reacțiile întâlnite frecvent în discursul online este răspunsul tipic de curtea școlii: „Cine zice, ăla e”. De exemplu, este destul de comună etichetarea suveraniștilor drept analfabeți funcțional; ca reacție, mulți suveraniști încep să spună același lucru despre „USR-iști”, considerați, din motive pe care nu le mai repet, inamicul politic principal.

Desigur, realitatea este mai complicată decât insultele de internet. Există oameni educați în zona suveranistă și există impostură în USR. Totuși, datele sociologice arată diferențe clare între cele două electorate: votanții cu studii primare și medii înclină semnificativ spre partidele suveraniste, în timp ce electoratul USR este mai puternic reprezentat în rândul celor cu studii superioare.

Replica nu funcționează ca argument, ci ca mecanism de apărare. Nu contestă acuzația, ci încearcă să o golească de sens prin simetrizare: Suntem analfabeți? Ba voi sunteți.

Exact același reflex se vede, astăzi, în jurul cuvântului „extremist”. Preocupările față de pericolul suveranismului au început la puțin timp după răspândirea acestei mișcări prin Europa, iar unele state și Parlamentul European încă păstrează un „cordon sanitar” împotriva partidelor naționalist-populiste. Răspunsul suveranist „ba voi sunteți extremiști” e același mecanism defensiv lansat din lipsă de argumente.

 Poporul real, partidele și dictatorul luminat

Extremismul nu înseamnă să fii antipatic, arogant sau să enervezi, ci înseamnă să susții că adversarii tăi nu sunt competitori legitimi, ci corpuri străine, infiltrați, trădători. În universul suveranist, cine nu este suveranist nu are doar o altă opțiune politică, este direct antiromân. „Globaliștii”, „soroșiștii”, „sexo-marxiștii”, „rezistenții”, mai ales USR-iștii, nu doar greșesc în privința României, ci lucrează sistematic împotriva intereselor țării.

Democrația presupune pluralism, adică neplăcerea periodică de a trăi într-o țară în care trebuie să existe și alții, de altă etnie, religie sau orientare sexuală. Extremistul suportă greu acest detaliu, în schimb preferă poporul într-o formă „pură”, care ajunge să fie format doar din cei fix ca el; restul doar „otrăvesc sângele poporului”, cum zicea Trump despre imigranți.

Ar fi greșit să pretindem că reflexele antidemocratice există doar în tabăra suveranistă. În publicul liberal-anti-PSD, din care USR și-a recrutat o parte importantă a susținerii, a circulat și circulă încă o fantezie: poate n-ar trebui să voteze „proștii”, „analfabeții”, „bătrânii” care aleg PSD, „asistații sociali” sau cei care nu plătesc destule taxe. Ideea apărea public și înainte de AUR, uneori ambalată în frustrări față de clientelism, alteori spusă direct.

Pozițiile astea sunt însă foarte departe de fanteziile suveraniste. Călin Georgescu a spus-o foarte clar: „Nu vor mai fi partide politice în această țară. Niciunul!”. Ulterior a scăldat-o, spunând că era o metaforă de genul „partidul meu este poporul român”. Ideea rămâne: partidele, adică instrumentul prin care o societate plurală își organizează competiția politică, sunt inutile și trebuie înlocuite de liderul providențial conectat direct la popor, un dictator luminat.

George Simion are și el suficiente „metafore”; a spus că autorii presupusei „lovituri de stat” (anularea alegerilor din 2024) „ar trebui jupuiți în piața publică”. În campania prezidențială s-a întrebat, într-un mesaj adresat celor care nu îl susțin, „ce mă fac cu voi? Individual, nu în grup”; la Congresul AUR a spus că speră „să se ocupe poporul român” de „escrocii” de la putere.

Fenomenul nu este limitat la câțiva lideri politici care exagerează de supărare; una dintre temele principale în discursul public suveranist este demonizarea USR. Comentatori, influenceri și pretinși jurnaliști repetă obsesiv că USR nu este un partid, ci „o molimă”, „un cancer”, o „haită” de care România trebuie „eliberată”. Victor Ponta cerea la televizor extirparea „cancerului numit USR”; Robert Turcescu anunță periodic că „USR nu e un partid, e o molimă”. De aici la comentariile în care „USR-iștii” trebuie închiși, alungați sau pur și simplu omorâți există o linie directă.

USR poate fi acuzat de multe: elitism, autosuficiență, aroganță. Dar acestea sunt derapaje limitate, nu centrul identității politice a partidului. USR nu pretinde că este poporul însuși, nu anunță dispariția partidelor și nu flutură, nici măcar „metaforic”, ideea că adversarii ar trebui tratați în piața publică. Să punem semnul egal între aceste registre nu este dovadă de echilibru, ci lene intelectuală sau propagandă.

 Extremismul, ca ieșire din realitate

Populismul promite, de regulă, soluții simple pentru probleme complicate. „Oprim corupția”, „creștem pensiile”, „salvăm industria”; formule demagogice, dar care păstrează o legătură cu lumea verificabilă. Populismul extremist face un pas mai departe: nu doar simpli­fică realitatea, ci o înlocuiește. Nu mai propune politici, ci „trezire în conștiință”. Nu mai discută despre bugete, tratate, spitale sau școli, ci despre „demnitate”, „neam”, „verticalitate”, „credință”, „pace”. Cuvinte frumoase, care nu spun nimic concret, pentru că sunt menite să însemne orice are nevoie orice nemulțumit. Literatura de specialitate numește fenomenul „semnificant gol” (en: empty signifier): formule suficient de vagi, încât să pară profunde fără să spună ceva.

Călin Georgescu a ridicat această tehnică la nivel de artă; discursul lui se învârte în jurul câtorva cuvinte-cheie repetate hip­notic: „poporul român”, „demnitate”, „pace”, „familie”, „Dumnezeu”. Dar ce înseamnă însă „demnitatea”, ca program de guvernare? Cum obținem „pace”? Cum reparăm instituțiile publice vorbind solemn despre „neam”? Întrebările sunt fără sens, pentru că scopul expresiilor nu este să fie traduse în politici, ci să declanșeze reacții.

La George Simion vedem teme similare și lozinci despre „suveranitate, demnitate și voința cetățenilor” și o tentație spre conspiraționism, de exemplu combaterea oricăror poziții ale „proeuropenilor” nu pentru că ar fi obiectiv ineficace, ci pe motiv că sunt „ordine de la Bruxelles” sau comploturi obscure.

Populismul devine mai mult decât demagogie, devine o poartă de ieșire din realitatea comună. În universul lui Georgescu, apa nu mai este doar H₂O, ci „informație”, nașterea prin cezariană „rupe firul divin”, iar România ar trebui să urmeze „înțelepciunea rusească”. Acest tip de abordare exclude expertiza și cunoașterea verificabilă, în schimb pretinde că adevărul vine de la „inițiați” – cei care văd dincolo de aparențe. Literatura recentă despre populismul conspiraționist descrie exact această mișcare: construirea unei „realități alternative” care rezistă la dovezi tocmai pentru că orice dovadă contrară devine probă a complotului.

Diferența dintre populism și populismul extremist nu este doar de intensitate, ci și de natură. Primul vinde soluții imposibile, al doilea vinde o lume paralelă. Primul spune: votați patrioți să repare țara, pe când extremiștii pretind că oricum doar ei sunt țara. Când politica ajunge aici, orice discuție despre fapte, proporții și consecințe devine suspectă, semn că nu ai înțeles „trezirea”, că nu simți „neamul”, ești încă prins în propaganda sistemului. Extremismul nu cucerește mereu spațiul public cu o doctrină anume. Uneori îl ocupă mai simplu cu vorbe mari și certitudinea că, în sfârșit, poți spune orice fără să mai trebuiască să demonstrezi.

Extremismul nu vine mereu cu nostalgii explicite după dictatură (deși discursul suveranist are și astfel de direcții), ci se împopoțonează cu vorbe despre „demnitate”, „pace” și popor, în timp ce îi scoate din popor pe cei care sunt sau gândesc altfel. Ecosistemul suveranist nu este numit extremist fără motiv, ci pentru că promovează un mesaj împotriva pluralismului și, de cele mai multe ori, împotriva realității.