De același autor
Despre „pace” ca propagandă am mai scris: termenul pare incontestabil, dar poate deveni un eufemism pentru capitulare, iar neutralitatea proclamată nu garantează protecția împotriva unui agresor. Articolul de față tratează restul narațiunilor, arătând că sunt o parte importantă a ceea ce am numit „putinism funcțional” – alinierea discursivă cu obiectivele strategice ale Rusiei.
Înțelepciunea rusească
O bună parte din aceste narațiuni pornesc de la premisa că Rusia nu este un pericol dacă este lăsată în pace, ca un urs gigantic, dar blajin, interesat să-și mănânce zmeura în liniște, dar pe care dacă-l calci pe coadă, ai încurcat-o.
Problema este că „a călca Rusia pe coadă” înseamnă orice vrea Rusia, și asta nu de azi, de ieri. Cecenii au făcut-o când și-au proclamat independența, iar Georgia și Ucraina, când au decis să iasă din sfera politică a Moscovei și să se apropie de Occident.
În Georgia, Rusia a susținut că intervine să oprească un genocid; dar Putin a declarat în 2012 că rușii pregăteau un plan de intervenție din 2006 și instruiau milițiile separatiste.
În Ucraina, situația este și mai clară: acordul de Asociere cu UE se negocia din 2007, iar în decembrie 2011, președintele Ianukovici convenise cu liderii europeni asupra textului. Acordul a fost parafat în 2012 și urma să fie semnat în 2013. După presiuni economice și politice tot mai intense din partea Moscovei, guvernul ucrainean a suspendat semnarea cu o săptămână înainte de summit, declanșând proteste. Represiunea autorităților a dus la o escaladare care a culminat, în februarie 2014, cu zeci de morți. Pe 21 februarie 2014, Ianukovici a acceptat revenirea la constituția din 2004 și alegeri anticipate; a părăsit Kievul în aceeași noapte, ajungând ulterior în Rusia. A doua zi, parlamentul a constatat că nu-și mai exercită funcția și a convocat alegeri. Câteva zile mai târziu, în Crimeea au apărut „omuleții verzi”.
Iată problema fundamentală: orice alegere pe care Moscova nu o dorește poate fi redefinită drept agresiune împotriva Rusiei. De altfel, Ucraina ne arată că acest pretext este tot mai volatil – în Ucraina, Moscova a invocat, pe rând, protejarea vorbitorilor de rusă, securitatea Crimeei, presupusul „genocid” din Donbas, extinderea NATO, „demilitarizarea”, „denazificarea” și, tot mai explicit, însăși ideea că Ucraina ar fi o națiune artificială, care nu ar trebui să existe separat de Rusia.
Întrebarea relevantă pentru România nu este dacă Putin este nebun, ci ce obiective consideră legitime Kremlinul și ce face atunci când vecinii săi aleg altceva.
Europa rusofobă
O altă narațiune susține că, deși Rusia este blajină și înțeleaptă, este continuu provocată de o Europă dominată de „rusofobie”.
Nimic mai fals: după prăbușirea URSS, strategia europeană a fost aproape opusă. În 1997 a intrat în vigoare un acord UE–Rusia, care urmărea explicit cooperarea economică și politică și chiar „integrarea graduală” a Rusiei într-un spațiu european mai larg. În 2002, NATO a creat Consiliul NATO–Rusia; în 2012 Rusia a intrat în Organizația Mondială a Comerțului. Germania a promovat Wandel durch Handel, schimbare prin comerț, construind relații economice și o dependență energetică de Rusia, care astăzi par aproape neverosimile.
Nici măcar războiul din Georgia nu a produs o schimbare semnificativă: NATO a reluat reuniunile oficiale cu Rusia în 2009, iar la summitul de la Lisabona din 2010 vorbea despre un „parteneriat strategic” cu Moscova. UE lansa în același an un „Parteneriat pentru modernizare” și negocia un nou acord strategic cu Rusia.
Europa a continuat să creadă în cooperare chiar și după ce primise motive serioase să fie mai precaută. Ruptura majoră a venit doar după anexarea Crimeei în 2014 și, definitiv, după invazia la scară largă din 2022, ca răspuns la schimbarea comportamentului Rusiei, nu invers.
NATO ne transformă în țintă
După inversarea istoriei, propaganda schimbă și rolul NATO: nu mai este alianța în care statele au căutat protecție față de Rusia, ci organizația care ar fi provocat Rusia, apropiindu-se amenințător de granițele ei, deși propaganda susține în același timp că NATO este și complet inutilă, adică „oricum nu va veni nimeni să ne apere”.
În interpretarea putinistă recentă, NATO nu ne protejează, ci ne transformă în țintă; am fost primiți în alianță ca „zonă-tampon”, adică alții bagă bățul să întărâte ursul (cel blajin!), care tot rezistă până va sări să muște undeva, din cei care sunt mai aproape. Sigur, Suedia și Finlanda pare că n-au înțeles metafora, alegând NATO tocmai în această perioadă, deși au graniță directă cu Rusia.
Nu e războiul nostru
Această replică banală este foarte eficientă: ușor de înțeles, promovând aparent o distanțare de un conflict violent și adevărată în sens strict – trupele rusești nu au trecut granița României.
Replica se lovește însă de trei probleme fundamentale: prima, războiul e foarte aproape și se scurge uneori peste granițe; a doua, într-o lume globală, conflictele ne pot afecta indirect, prin prețurile sau disponibilitatea unor produse; a treia, România nu este avantajată de ordinea mondială, în care țările cu armată puternică decid granițele.
Miza mesajului este limitarea susținerii pentru Ucraina și a „cheltuielilor” pentru apărare. De aici și „putinismul” – se transformă obiectivele strategice ale Rusiei într-un discurs aparent naționalist: apărăm țara prin a pune capul în pământ. Dacă renunțăm însă la mitul „ursului blajin”, vedem că interesul României este să țină armata rusă departe.
Propaganda mai propune o inversare: dacă Rusia e „blajină” nu mai poate fi invadator, iar Ucraina nu mai poate fi victimă. De aici o nouă pleiadă de mesaje: dronele rusești sunt trimise de ucraineni să ne „atragă” în conflict, Occidentul „prelungește războiul” prin susținerea Ucrainei ș.a.m.d.
Opoziția „suveranistă” la măsurile concrete de apărare este grăitoare: a încercat să blocheze legea privind doborârea dronelor, prezentând-o drept cedare a suveranității și pas spre război, după care a început să acuze autoritățile că nu doboară dronele suficient de repede.
Același mecanism apare la SAFE, prezentat drept „tribut pentru Ucraina”, „schemă de jaf” sau chiar motivul pentru care ar fi fost inventat „spectacolul cu drone”. Realitatea este mai banală: SAFE este, într-adevăr, un împrumut și costul lui poate fi legitim discutat, dar banii finanțează investiții și achiziții de apărare ale României, în cadrul unui program european de achiziții comune extrem de necesare. Narațiunea funcționează doar dacă accepți premisa de la început: Rusia nu reprezintă un risc real, deci orice capacitate suplimentară de apărare devine, prin definiție, risipă sau „provocare”.
Capcana „neutralității”
Soluția oferită este aproape întotdeauna „neutralitatea”: să fim pro-România și să avem relații bune cu toată lumea. Numai că neutralitatea trebuie să fie o strategie, nu o lozincă. Finlanda, Suedia sau Austria nu s-au bazat pe speranța că nimeni nu le va ataca dacă se declară neutre, ci pe capacitatea de a face un eventual atac foarte costisitor. Neutralitatea funcționează numai dacă ceilalți sunt dispuși să asculte.
Moldova este neutră prin Constituție din 1994, dar asta nu a făcut trupele rusești să plece din Transnistria și nici nu a împiedicat presiunile politice și operațiunile de influență ale Moscovei.
Un studiu din 2022 arată că, atât în politica sovietică, cât și în cea rusă, neutralitatea a fost privită frecvent ca o formă de strategic denial: modalitatea prin care un teritoriu este ținut în afara sistemului occidental de securitate. Rusia nu trebuie neapărat să ocupe România pentru a beneficia de neutralitatea ei; este suficient ca România să renunțe singură la aliați și la infrastructura militară occidentală.
Diplomația în general sau dialogul cu Rusia în particular nu sunt greșite, dar „să vorbim cu toată lumea” nu este o politică de securitate serioasă.
Și capcana neutralității funcționează doar dacă acceptăm premisa inițială, în care Rusia este binevoitoare și de încredere, ceea ce presupune ignorarea a zeci de ani de istorie recentă și declarațiile contradictorii ale conducerii.
Rusia a demonstrat repetat că revendică un drept de control asupra opțiunilor vecinilor săi, astfel că investiția în apărare nu este nebunia unor elite „rusofobe”, ci răspunsul la un risc real, iar susținerea Ucrainei este cea mai bună investiție.
„Prin noi înșine” sună bine ca slogan. În politica de securitate, întrebarea este cât costă și cine vine în ajutor când sloganul nu funcționează.
